Răspunsul e simplu: a fost un cal – Hans cel Isteț. Dacă octoposul-oracol din acvariul nemțesc a prezis (corect?!) verzi și uscate, copitatul Hans, crescut tot în curtea unui neamț, a uimit lumea la începutul secolului XX cu abilitățile sale aritmetice.

”Dacă i se cerea să adune, să spunem, 7 cu 4, bătea de 11 ori din copită după care se oprea. Era la fel de talentat și la scăderi și chiar și la înmulțiri și împărțiri. (…) Proprietarul lui Hans nu era un escroc. Oricui se îndoia de realizările lui Hans, îi dădea un răspuns științific: Convinge-te singur”,

povestește psihologul american Douglas Mook în insolita carte Experimente clasice în psihologie.

Tărășenia a mers ce a mers, până când în scenă a intrat inventivul psiholog experimental Oskar Pfungst (unul dintre asistenții care a lucrat în laboratorul berlinez al lui Carl Stumpf, străbunicul psihologiei gestaltiste). Biologul german a propus un test în care niciunul dintre observatori nu știa care era răspunsul corect: unul dintre martori șoptea la urechea animalului, de exemplu, ”șapte”, după care un observator diferit îi șoptea ”plus patru”.

De data aceasta, aritmetica nechezată n-a mai funcționat. Întrebat ceva, Hans începea să bată din copită la nesfârșit.

 

Explicația lui Pfungst a adus în atenție problema indiciilor inconștiente, a aprobărilor și încurajărilor pe care le oferim fără să ne dăm seama:

”Atunci când audiența știa care era răspunsul corect – 7+ 4 = 11 – aceștia așteptau până ce Hans avea să bată de 11 ori, după care începeau să se încline atenți sau să facă mișcări prin care păreau să spună: ‘Acesta este răspunsul corect. O să se oprească oare?’. Hans detecta aceste semnale care veneau ca pe un indiciu că era cazul să se oprească din bătutul din copită”.