In SUA, este o adevarata celebritate. La aproape 80 de ani, Irvin Yalom, psihiatru, psihoterapeut, binecunoscut eseist si scriitor, traieste si lucreaza in casa sa de lemn din Palo-Alto, California. O intalnire cu „tatal“ terapiei existentiale.
Ma asteapta in fata casei sale de lemn. In mijlocul unui drum de tara californian, cu mainile in buzunar, Irvin Yalom verifica discret daca nu cumva am gresit drumul.
Nu peste multa vreme octogenar, profesor emerit de psihiatrie al Facultatii de Medicina din cadrul Universitatii Stanford, autor al mai multor carti best-seller, terapeutul bombardat de intrebari isi scoate la iveala mintea ascutita, exprimandu-se cu o voce blanda, dar ferma.
In timpul interviului s-a ridicat numai o singura data, pentru a-mi arata un e-mail pe care il primise in acea dimineata.
O persoana fara adapost care gasise intr-o pubela Tratamentul Schopenhauer ii scrisese, dintr-un internet café: „Romanul dumneavoastra mi-a schimbat viata“.
Cand Irvin Yalom era copil, lectura i-a luminat si imbogatit existenta simpla. Descoperind framantarile naturii umane, acesta a decis sa isi concentreze atentia asupra lor si asupra ameliorarilor posibile.
Viata fiului de imigranti saraci a demonstrat ca el a reusit sa imbine doua pasiuni mistuitoare: scrisul si terapia.
Hélène Fresnel: Putem incepe cu copilaria dumneavoastra?
Irvin Yalom: Am crescut in Washington DC. Copilaria mea nu a semanat prea mult cu viata unui copil.
Am crescut impreuna cu sora mea, mai in varsta decat mine cu sapte ani, intr-un apartament situat deasupra magazinului de zarzavaturi al familiei mele.
Eram singurii albi din cartier, intr-un Washington DC inca oras segregat. Nu mi-a fost deloc usor.
Afara, nu erai in siguranta, iar acasa, parintii mei inca erau din alta lume, care nu intelegea cultura americana.
Pe langa asta, nu au fost foarte prezenti. Munceau foarte mult, 12 ore pe zi, sase zile pe saptamana.
In aceasta perioada v-ati simtit ca un strain?
I.Y.: Ei bine, aveam o multime de prieteni negri. Iar problema ca sunt evreu nu a intarziat sa apara. Parintii mei erau emigranti din Rusia, de langa granita cu Polonia.
Tata spunea ca este rus, iar cand iernile sovietice erau prea greu de suportat, atunci zicea ca este polonez. Nazistii le-au distrus complet micul sat. Astazi nu mai gasesti nicio urma acolo.
In orice caz, nimeni nu a lamurit problematica originilor mele. Asta, poate si pentru ca familia mea era foarte imersata in cultura iudaica. Citeau ziarul in idis, toti prietenii lor erau evrei.
Cand eram mic, identitatea mea mi-a adus destule neplaceri la scoala, din cauza puternicului curent antisemit.
Din fericire, parintii mei au reusit sa cumpere o alta casa, intr-o zona mult mai buna a orasului, astfel ca la 15 ani m-am mutat, iar viata mea s-a schimbat.
Dar si atunci eram timid, iar profesorii nu ma sprijineau. Acum cateva zile vorbeam cu sotia mea, Marilyn, despre profesorii pe care i-am avut.
Cand era la varsta de 14 ani, ea a avut norocul sa cunoasca un minunat profesor de franceza, care i-a fost mentor. (Marilyn este cercetator si scriitoare, specializata in cultura si literatura franceza.)
Eu nu am avut niciodata un mentor si nici nu mi-am vazut parintii citind o carte. Daca ma gandesc bine, nici nu stiu cum am ajuns adultul de acum.
Simt ca m-am creat singur. Literatura m-a construit. In jur de 9-10 ani, mi-am gasit refugiul in romanele pe care le imprumutam de la biblioteca municipala.
De atunci, pasiunea aceasta nu m-a parasit niciodata si in fiecare zi sunt cufundat in lectura…
Citeste intregul interviu in revista Psychologies
stefan
Un destin fericit ! A avut o sansa in viata pornita din el, aceasta sansa si-a gasit ajutor in societate, a muncit, a facut ceea ce ia placut si a ajuns in acest punct ! Sunt putini cei care reusesc avand toata propria natura asupra lor dar si o sincronicitate din parte societatii si a realitatii umane ….