În cazul ”copiilor-cireșe” este vorba despre un dezechilibru la nivel de familie în raportul între apartenență și relație, în sensul în care, în mod evident, singura dimensiune valorizată este cea relațională.
Pe acești copii îi numesc eu „copiii‑cireșe“. De ce „copii‑cireșe“? Sunt două motive care m‑au făcut să folosesc acest termen. Mai întâi, pentru că sunt, de multe ori, „cireașa de pe tort“: ei sunt simbolul reușitei unui cuplu. Pe de altă parte, tocmai pentru că simbolizează reușita cuplului, nu sunt legați decât de aceste două ființe care le sunt părinți. Avem sentimentul că sunt agățați de un cuplu precum cireașa de o creangă și că nu este vorba despre familii în adevăratul sens al cuvântului, dat fiind că dimensiunea transgenerațională nu este inclusă în proiectul parental. Nu există niciun proiect de transmitere. Singurul lucru care i se cere copilului este să valorizeze cuplul.
Îmi amintesc de o întâlnire cu câțiva părinți la care s‑a prezentat un astfel de caz. Când am încercat să aflu ce îi leagă pe copii de bunicii lor, mi‑au răspuns la unison: „Ce treabă au bunicii în povestea asta?“. Și de această dată, consecințele sunt revoltele copiilor ajunși la adolescență, comportamente cu risc și îndeosebi absența sentimentului de culpabilitate față de conduitele lor transgresive. A nu dispune de rădăcini familiale explică adoptarea de către copil a unui comportament legat exclusiv de grupul său de semeni, de gașcă, nemanifestând deloc loialitate față de grupul de origine, în care, de altfel, nu a fost inclus niciodată.
Fragment din Cuplul între dezirabil și periculos, de Robert Neuburger
Un copil fără strămoși este un copil căruia îi va fi dificil să se proiecteze în viitor. Ce putem să facem când avem de‑a face cu „copii programați“ sau „copii‑cireașă“? Înainte de toate, măsurile trebuie să fie profilactice: o mai bună informare asupra nevoilor copilului și, în mod special, a nevoilor sale de apartenență. A considera un copil ca un membru al familiei, în sensul deplin al cuvântului, se distinge clar de ideea de copil care depinde de familia de plasament. Apartenența are drept consecință construirea unui sentiment de identitate familială și de responsabilizarea sa față de ceea ce se întâmplă în cadrul grupului. Aceasta înseamnă și că este de dorit, pentru atingerea acestui scop, să îi delegăm anumite responsabilități, corespunzătoare, desigur, vârstei lui.
Astfel, în unul dintre cazurile pe care le‑am avut, adolescentul trebuia să pregătească masa o dată pe săptămână pentru întreaga familie, având libertatea de a‑și impune propriile gusturi și de a improviza după pofta inimii.
Dimpotrivă, când situația de conflict deja s‑a instalat, este mult mai complicat de găsit o soluție. Axa care ghidează o intervenție a terapeuților familiali poate fi reprezentată de întrebări puse părinților referitoare la proiectul „copil“: ce doresc să îi transmită ca valori, credințe, cum se gândesc să procedeze etc., toate acestea fiind manevre care au ca scop introducerea copilului în apartenența sa familială printr‑un proiect de transmitere care să poată să îl înscrie într‑o filiație.
Leave a Reply