Pe podul Hämeensilta sufla un vînt rece, usturător, iar Lumikki grăbi pasul. Analiza cele auzite.

Banii ajunseseră cumva la Tuukka, Elisa şi Kasper cu o noapte înainte. Cum anume, Lumikki nu ştia. Ai cui erau banii? Ştiau cei trei? Poate că nu. Probabil că nu. Părea că sunt în ceaţă cu privire la ce se întîmplase în seara aceea. Banii fuseseră pătaţi cu sînge, iar celor trei li se năzărise să‑i spele în camera obscură a liceului. Asta era cel mai greu de înţeles. Cui i‑ar trece prin cap să plece în miez de noapte la şcoală ca să spele bani?

— Pînă la urmă, noi n‑am făcut decît să bem.

În mintea lui Lumikki răsunară deodată cuvintele fetelor date cu parfum. Aşadar, se părea că la petrecerea de ieri se ameţiseră cu ceva mai mult decît tărie. Sau cel puţin, unii o făcuseră. Poate tocmai Elisa, Tuukka şi Kasper. Asta ar explica de ce ajunseseră la aşa o decizie idioată. Şi ar explica şi de ce nu puteau povesti nimic. Fata poliţistului. Băiatul directorului. Tiparul era atît de clasic, încît pe Lumikki o trecu un fior. O revoltă a copiilor de familie bună? Un joc periculos, nu le mai ajungeau senzaţiile tari? Sau pur şi simplu dorinţa de a se ameţi bine de tot?

Lumikki se apropia de stadionul Tammela. (…) Simţi o schimbare bruscă în interior. În acelaşi timp, simţi că ceva nu era în regulă. Ceva era greşit. Cineva era prea aproape.

  

Veniți s-o întâlniți pe Salla Simukka la GAUDEAMUS!

slideuri7

  

Îşi dădu seama prea tîrziu.

Mîinile puternice au tras‑o către întunericul gangului din apropiere şi au izbit‑o de peretele de piatră. Obrazul lui Lumikki era lipit de zidul îngheţat. Atacul neaşteptat îi lăsă m.inile fără vlagă, iar agresorul i le răsuci la spate. Lumikki de‑abia îşi putu înghiţi scîncetul. Îi recunoscu mirosul înainte ca el să scoată vreun cuvînt.

Tuukka.

— Da, şi alţii ştiu să urmărească.

Cuvintele lui Tuukka nu păreau plăcute. Respiraţia băiatului duhnea a cafeaua băută recent şi a tutun. Lumikki ar fi vrut să‑şi tragă palme. Cum de făcuse o greşeală atît de banală? De ce nu avusese grijă cînd plecase din cafenea? Niciodată să nu‑ţi supraestimezi dexteritatea. Niciodată să nu crezi că eşti complet în siguranţă. Trebuia să fi învăţat asta deja. Se pare că abilităţile ei ruginiseră în Tampere, unde nu mai avea nevoie de ele zilnic.

— Te‑am observat acolo, în cafenea. De fapt, nu pe tine, ci rucsacul tău. Şi mi‑am dat seama că aproape intrasem în tine lîngă camera obscură.

— Ce coincidenţă uimitoare, spuse Tuukka, strîngînd‑o de mînă.

Lumikki analiză repede situaţia.

Cu o mişcare neaşteptată, ar reuşi să se elibereze din strînsoarea băiatului. Nu era totuşi sigur. În plus, Tuukka era rapid şi putea să o prindă imediat. Era mai bine să nu se zbată în zadar şi să asculte ce avea el de spus.

— Ce‑ai văzut? Ce ştii? întrebă Tuukka.

— I‑am văzut în cameră mai devreme. Şi v‑am auzit vorbind în cafenea.

Lumikki spuse toate acestea pe un ton calm. Nu merita să‑l provoace acum.

— La dracu, înjură Tuukka. Asta nu se poate răspîndi.

Lumikki nu răspunse nimic. Suprafaţa rece, aspră a peretelui i se freca de obraz. încercă să se mişte cît mai puţin posibil.

— O să taci din gură. N‑ai să spui nimic nimănui. Tu nu ştii nimic. Nimeni nu te‑ar crede, oricum.