Trebuie să facem vreo deosebire între durere și suferinţă?
Prin durere se desemnează punctul de plecare: o senzaţie sau o impresie neplăcută. Cât privește cuvântul „suferinţă“, acesta este folosit mai curând pentru a evoca impactul subiectiv al durerii. Astfel, a suferi înseamnă a îndura, a suporta o durere.
Există dureri ale trupului (pe care le‑a cunoscut toată lumea, cel puţin într‑un grad minim, dureri de dinţi sau de spate) și dureri ale sufletului (gândiţi‑vă la doliu și la supărările din dragoste).
În vreme ce durerea provine de la leziuni anatomice și nu este deloc discutabilă, suferinţele au toate o parte (și doar o parte) psihologică. Stările sufletești au cuvântul lor de spus. Mai cu seamă în cercul vicios al suferinţei și al durerii: durerea împinge în mod spontan la ruperea de lume și la focalizarea asupra propriei persoane, ceea ce lasă în spiritul nostru și mai mult loc pentru suferinţă, ceea ce transformă toată existenţa noastră în suferinţă. Iar suferinţa devine încetul cu încetul o ruminaţie a durerii, o neîncetată reîntoarcere la ea.
De fiecare dată când este posibil, trebuie făcut tot ce permite evitarea durerii: să‑ţi scoţi pietricica din pantof, să iei un analgezic pentru durerea de dinţi, morfină pentru metastaze. Durerea nu trebuie să fie suportată dacă poate fi soluţionată: atenuată sau, și mai bine, suprimată. Durerea nu te înalţă, te coboară. Ea nu te îmbogăţește, te limitează și te sărăcește. Ea este o înstrăinare de lumea care ne înconjoară, ne închide în noi înșine. Lupta împotriva durerii ne consumă toată energia. Am avea ceva mai bun de făcut. Durerea distruge, fragilizează, în loc să întărească.
Fragment din Seninătatea.25 de povestiri despre echilibrul interior, de Christophe André
Suferinţa este altceva. Există două lucruri esenţiale în
suferinţele noastre:
1) cauzele lor, care nu sunt întotdeauna accesibile sau modificabile,
2) raportul pe care îl întreţinem cu ele, care este în parte sub controlul nostru.
Pentru fiecare om este foarte important să înţeleagă bine cum să ne organizăm ca să facem faţă suferinţelor din existenţa noastră.
Când primesc un nou pacient, examinez îndelung cu el ce anume a mers sau nu în precedentele sale tentative de a‑și alina suferinţele. Medicamentele? Eforturile personale? Verific ce atitudini adoptă el faţă de durere: să se distreze? să se lanseze în acţiune? să strângă din dinţi? De multe ori întreb: ce parte de suferinţă ar fi el gata să accepte în viaţa lui? Ca să arăt, să sugerez, că poate vom merge mai degrabă într‑acolo, decât înspre suprimarea totală și triumfătoare a durerii. Dar, atenţie: explic clar că vom acţiona împotriva suferinţei. Nu mai cred în suferinţa care maturizează, sau cel puţin nu am nicio lecţie de dat în această privinţă. Cel mai des am întâlnit suferinţa care ofilește, care înăsprește, care secătuiește. Așadar, discursul meu nu este: „Îndură!“, ci mai curând: „Durerea este inevitabilă în existenţa noastră. Deci, și o parte de suferinţă este inevitabilă. Să acceptăm acest lucru. Apoi să vedem cum să acţionăm asupra cauzelor durerii. Și cum să limităm partea de suferinţă“.
Numesc aceasta a lucra asupra părţii ce poate fi evitată din suferinţele noastre. Această parte este uneori limitată (dacă am o durere de dinţi), dar, de cele mai multe ori, este importantă (mai ales în suferinţele morale). În încercările prin care trecem, există o parte care ne instruiește și o parte care ne distruge. Să nu o uităm pe prima refuzând categoric să suferim, dar să nu o uităm nici pe a doua.
Leave a Reply