În timpul terapiei prin îmbrăţişare, părintele îl forţează pe copil să stea în braţele lui cel puţin o oră (deşi îmbrăţişarea poate dura uneori chiar şi câteva ore), astfel încât copilul are sentimentul că renunţă la propriul control, iar „dacă terapia funcţionează, copilul va rezista în toate modurile posibile“. Asta înseamnă că aceşti copii pot deveni destul de furioşi şi agresivi pentru că sunt forţaţi să rămână într‑o îmbrăţişare care durează ore, ceea ce ne permite să sugerăm că diferenţa principală dintre terapia prin îmbrăţişare şi o luptă corp la corp este doar aceea că persoana dominată se poate retrage din lupta corp la corp.

Terapia prin îmbrăţişare a fost concepută pentru a „repara perturbările care cu siguranţă au apărut în anii formativi în relaţia dintre copil şi persoana principală de îngrijire“. Cu alte cuvinte, terapeuţii îmbrăţişării consideră că obiceiurile negative de creştere a copilului perturbă relaţia de ataşament dintre copil şi părinte.

Mari mituri

Astfel, terapia prin îmbrăţişare este concepută să îmbunătăţească ataşamentul prin înlocuirea obiceiurilor negative de creştere a copilului cu practici pozitive, precum îmbrăţişarea sau contactul vizual. Adeseori această metodă este folosită ca tratament al ataşamentului la copiii adoptaţi. Nu există nicio cercetare controlată care să arate că terapia prin îmbrăţişare este cu adevărat eficientă şi mulţi copii şi părinţi şi‑au făcut chiar rău unii altora în timpul aplicării acestei metode. Jean Mercer (care a făcut o excelentă muncă de clarificare a percepţiilor eronate privind dezvoltarea copilului) scrie mai multe despre terapia îmbrăţişării şi ataşament în cartea sa Understanding Attachment: Parenting, Child Care, and Emotional Development.

Fragment din Mari mituri despre dezvoltarea copiilor de Stephen Hupp și Jeremy Jewell