Grădiniţa. O mare etapă în viaţa unui copil. Nu pentru el, cum suntem tentaţi să credem în general.

    

El nu face decât să se înscrie în lunga și continua listă de etape care vor jalona existenţa sa. Este o extrem de importantă etapă pentru părinţii săi și, în particular, pentru mama sa. El are doi ani, doi ani și jumătate, trei, trei ani și două luni, nu este mult, dar mama lui, oricât ar fi de rezonabilă, nu poate să conceapă ca el să petreacă ore, uneori o zi întreagă, în mijlocul altor copii de vârsta lui, chiar supravegheaţi și încadraţi.

În acești termeni se pune problema pentru mamele care și-au crescut ele însele copiii. Cele al căror copil a fost crescut la creșă sau cu o doică trăiesc această etapă, oricât de importantă ar fi ea, destul de senin și ca o simplă schimbare de decor. Vor fi cele ale căror copii nu-i vom vedea plângând.

Aceasta face diferenţa între copii în prima zi de grădiniţă. Cei care plâng la perspectiva separării sau de îndată ce mama lor i-a lăsat în spatele porţii, aceștia sunt confruntaţi nu numai cu angoasa creată de separare sau de situaţia nouă, ci și de angoasa transmisă de mama lor. Unele dintre aceste mame — și am văzut multe în practica mea de pediatru — s-au străduit totuși, uneori în mai multe rânduri, să-și pregătească micuţul pentru evenimentul din săptămâna care urma; au făcut traseul cu el, s-au oprit în faţa porţii grădiniţei, au descris ceea ce știau din interior și maniera în care lucrurile urmau să se organizeze; procedând la astfel de repetiţii, ele nu înţeleg rezultatul pe care îl obţin.

Aceasta îmi aduce aminte de piesa lui Sacha Guitry: Nasul, într-un act și două tablouri. În cursul primului tablou, copilul, Toto, se joacă în mijlocul scenei în timp ce o serie de personaje ale casei trec pe acolo, fiecare amintindu-i prostioarele pe care le face de obicei și îi promit cele mai rele pedepse dacă, în cursul mesei de seară, ar fi vorbit într-un fel sau altul despre nasul generalului. În al doilea tablou, vedem toată lumea la masă și pe Toto în faţa generalului, care stă cu spatele. Atunci are loc singura replică a tabloului. Toto spune:

„Dar de ce vă este frică să vorbesc despre nasul generalului? N-are!“

 

Orice teamă că propriul copil va trăi un traumatism cu ocazia începerii grădiniţei este ea însăși traumatizantă.

Este mai bine să devenim raţionali și să admitem că acest copil va trebui să crească într-o zi sau alta. Dacă, cu toate eforturile pe care le-am făcut, el plânge, aceasta înseamnă că nu am mers suficient de departe în propria sa resemnare.

Este mai bine, în acest caz, să plecăm fără să ne întoarcem capul. Toţi educatorii știu, fără să se mire, că un copil încetează să plângă de îndată ce mama a dispărut din câmpul său vizual.

   

Fragment din volumul Cum să ne educăm copiii de Aldo Naouri