— Ce faceţi aici? întrebă Charlotte într‑o voce încă răguşită după câteva zile petrecute alternând între ţipete şi tăcere.

Îl privi pe Niclas, care dădu din umeri pentru a indica faptul că nici el nu ştia.

— Am vrut să te aşteptăm înainte să…

Căutând un mod optim de a expune ce avea de zis, Patrik îşi găsea cu greu cuvintele. Din fericire, Ernst tăcu din gură şi‑l lăsă pe el să trateze cu situaţia respectivă.

— Am primit noi informaţii cu privire la decesul Sarei.

— Aţi mai aflat ceva legat de accident? Ce anume? spuse nerăbdătoare Lilian.

— Se pare că nu a fost un accident.

— Ce vreţi să spuneţi? De ce n‑ar părea accident? zise Niclas, cu o frustrare evidentă.

— N‑a fost deloc accident. Sara a fost ucisă.

— Ucisă? Cum adică? Doar s‑a înecat, nu‑i aşa?

Charlotte păru confuză şi Erica o apucă de mână. Maia încă dormea în braţele Ericăi, fără a fi conştientă de ce se petrecea în jurul ei.

— S‑a înecat, dar nu în mare. Medicul legist nu i‑a găsit apă sărată în plămâni, după cum s‑ar fi aşteptat. Era apă de baie, pare‑se că dintr‑o cadă.

Tăcerea din jurul mesei părea explozivă. Patrik o privi cu îngrijorare pe Charlotte, iar Erica, vădit alarmată, îşi fixă ochii mari asupra chipului soţului său.

Patrik realiză că familia era în stare de şoc şi începu să pună cu precauţie întrebări, pentru a‑i aduce înapoi la  realitate. Consideră că reprezenta abordarea cea mai bună în momentul respectiv. Sau, cel puţin, aşa spera. În orice caz, aceea era meseria lui, şi atât de dragul Sarei, cât şi al familei sale, trebuia să meargă mai departe cu interviul.

(…)

— Vă vine în minte cineva care credeţi că ar fi vrut să‑i facă rău Sarei?

Charlotte îi aruncă o privire neîncrezătoare şi spuse într‑un glas răguşit:

— Cine să vrea să‑i facă rău Sarei? Avea doar şapte ani.

Vocea i se frânse, însă făcu un efort vădit de a se controla.

— Aşadar, nimănui nu îi trece prin minte vreun motiv? Nimeni care să vă vrea răul, nimic de genul acesta?

Ultima întrebare o determină pe Lilian să ia cuvântul. Petele roşii de mânie pe care le avea pe faţă la venirea lor răbufniră din nou.

— Cineva care să ne vrea răul? Ba bine că nu. Există o singură persoană care se potriveşte acestei descrieri, vecinul nostru, Kaj. Ne urăşte familia şi a făcut tot posibilul să ne facă viaţa un calvar timp de ani întregi!

— Nu fi absurdă, mamă, spuse Charlotte. Tu şi Kaj vă certaţi între voi de ani întregi, şi de ce‑ar vrea să‑i facă rău Sarei?

— Omul ăla e în stare de orice. E un psihopat, ţin să vă spun. Şi aruncaţi o privire mai atentă la fiul lui, Morgan. Nu e întreg la cap, iar oamenii de genul ăla sunt capabili de orice. Uitaţi‑vă doar la toţi nebunii cărora li s‑a dat drumul pe străzi, uitaţi‑vă ce‑au făcut. Dacă cineva ar avea cât de cât minte, băiatul ăla s‑ar afla după gratii!

Niclas îi atinse braţul, spre a o calma, însă nu avu nici un efect. Albin scânci, la auzul tonului lor.

— Kaj mă urăşte, din simplul motiv că a găsit într‑un final pe cineva care îndrăzneşte să‑l contrazică. Se crede mare şmecher doar pentru că a fost managerul unei companii şi a avut bani grămadă. De‑aia el şi nevastă‑sa se pot muta aici şi toţi oamenii din oraş îi tratează ca pe nişte capete încoronate. E complet nesăbuit, aşa că nu aş exclude nimic.

— Potoleşte‑te, mamă!

Vocea lui Charlotte căpătă o severitate nouă, iar femeia îşi privi sfidător mama.

— Nu te da în stambă.

Izbucnirea fiicei sale o făcu pe Lilian să se oprească din vorbit. Îşi încleştă, mânioasă, fălcile, însă nu îndrăzni să o contrazică.

— Aşadar — ezită Patrik, puţin şocat de remarcile vehemente ale lui Lilian — în afară de vecinul dumneavoastră, nu vă vine în minte nimeni care să aibă ceva împotriva familiei?

Dădură cu toţii din cap. Patrik îşi închise carneţelul.

Fragment din romanul

Cioplitorul în piatră

al treilea volum din seria Camillei Läckberg