Sub aceeaşi stea este ”un amestec de melancolie, duioşie, înţelepciune şi umor”, spune The New York Times. Dar să vedem ce spun tinerii cititori autohtoni. Blogosfera, ai legătura:
Personagii și caractere:
Cine e Hazel?
Hazel Grace – aflăm din Cărți alese – este un miracol medical. La o vârstă foarte fragedă a fost diagnosticată cu cancer de tiroidă… dar cu ajutorul unui medicament și a buteliei de oxigen, a reușit să supraviețuiască… Se crede o bombă cu ceas care ar putea răni pe oricine s-ar apropia de ea.
Dar August?
Atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei este complet rescrisă. Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti, ne lămurește Whisper at moonlight
Și firul narativ: s-au văzut, s-au plăcut și-au purces la drum, către Amsterdam…
Relaţia dintre cei doi – relatează Bookblog – avansează îndeajuns de repede încât, la scurt timp, cei doi pleacă împreună în Amsterdam într-o călătorie ce are un scop primordial: găsirea lui Peter Han Houten, autorul cărţii preferate lui Hazel, incapabil însă de a o termina.
Și câteva impresii: John Green te îmbogățește cu o”nouă viziune”, afirmă Alexandra’s Library:
Știu că o să sune destul de clișeizat, dacă nu cumva depășit, dar mesajul lucrării de față este absolut fabulos! Nici nu știu alte cărți care să îmi fi oferit o asemenea lecție de viață cum a făcut-o “Sub aceeași stea”. Fără predici, fără morală, fără vorbe de duh, scriitura lui John Green îți pătrunde în suflet și îți oferă o nouă viziune.
Încă 5 pagini și încă 5… n-o mai lași din mână până la final:
Am terminat această carte într-o zi. Știam că aveam și alte lucruri de făcut și totuși am continuat să-mi spun: “încă cinci pagini”, până când am ajuns la final. O mare de sentimente puternice și de emotie pentru destinul protagonistilor, care te prinde într-un vartej și nu-ți mai dă drumul până la final. (Heaven4books)
Și un bemol. O carte tristă… dar cum mult umor, observă My Weekly Book:
Surprinzător sau nu, romanul este teribil de amuzant la început. Vocea lui Hazel este autentică, normală, veridică și încarcată de umor. Însă în același timp, nu te lasă să uiți nicio clipă ce fel de poveste citești, chiar dacă reușește să o îmbrace într-un stil ce oscilează între ironie și amuzament real. Probabil nu am mai zâmbit atât de des nici măcar la romanele ce se vor cu adevărat nostime.
Despre titlu, am găsit un comentariu simpatic pe Bookblog. Shauki explică, răspunzând unui comentariu anterior, de unde vine titlul englez și cât de dificilă este adaptarea sa în română:
De fapt, foarte puține edituri internaționale au păstrat originalul. Cum ți-ar fi sunat o traducere ad litteram gen “Vina din stelele noastre”? Mie, unul, mi-ar fi sunat groaznic. Iar citatul lui Shakespeare, în traducerea românească a lui Mihnea Gheorghiu, sună așa: „Nu stelele-s de vină, scumpe Brutus, / Supuşi de suntem vina este-a noastră.” Acum, nu crezi că citatul ar fi fost puțin cam lung pentru un titlu? Iar trunchiat nu ar fi putut fi folosit, întrucât am fi rămas cu jumatate din titlul original (“stelele” și “vina” sunt la capete opuse).
Leave a Reply