De la atașament la autonomie

Când devii părinte sau dacă lucrezi în domeniul asistenței parentale te confrunți aproape tot timpul cu problema atașamentului care poate constitui o frână sau un motor pentru dezvoltarea copilului: este preferabil să porți copilul cât mai mult posibil lipit de tine sau, dimpotrivă, să‑l obișnuiești foarte repede să nu fie ținut în brațe de adulți? Ar trebui să adoptăm un mod de îngrijire colectiv de la cele mai mici vârste pentru a‑l încuraja pe copil să devină autonom? Ar trebui să‑l lăsăm să plângă ca să învețe să‑și controleze singur emoțiile? Care sunt beneficiile atingerilor și ale contactului direct între sugar și părinții săi? Cum să încurajăm o legătură de atașament de calitate fără să creăm o dependență excesivă a copilului față de adulții din preajma lui? Părinții și specialiștii din domeniu își pun tot mai multe întrebări, mai ales după ce au citit cele mai recente lucrări despre educație.
Când ești părinte, ai o tendință firească să fii îngrijorat și preocupat de buna dezvoltare a copilului, cauți informații, sfaturi, ca să eviți să greșești. În perioadele cele mai dificile ale copilăriei sau în perioada adolescenței, părinții se simt adeseori vinovați și se întreabă cum ar fi trebuit să procedeze pentru ca lucrurile să fi mers mai bine. Rezultatele cercetărilor științifice ne pot ajuta să înțelegem în ce mod putem stimula dezvoltarea copilului ca să devină autonom, chiar dacă fiecare situație este aparte și nu există „o rețetă miraculoasă“ în materie de parenting. Din fericire, convergența acestor rezultate ne permite să facem cele mai bune alegeri ca să favorizăm o bună dezvoltare a copiilor noștri.

E BINE SĂ ȚINEM COPIII ÎN BRAȚE CÂT MAI MULT?

O echipă de cercetători de la Universitatea Columbia din New York, încercând să analizeze efectele apropierii fizice asupra dezvoltării copilului și a autonomiei sale, a realizat un studiu experimental la care au participat tinere mame1. În timpul sarcinii, mamele au fost sunate de specialiști, iar jumătate dintre ele au primit câte un balansoar pentru bebeluși. Cele care au primit balansoarul au fost sfătuite ca, după naștere, să‑l utilizeze cât mai des. Cealaltă jumătate au primit câte un portbebe și un pedometru care să le permită să verifice frecvența utilizării portbebeului. Specialiștii le‑au sfătuit pe aceste mame să poarte cât mai mult bebelușul în portbebe. Cercetătorii au revenit atunci când copiii aveau 13 luni și au analizat modul în care explorează mediul înconjurător. Ei au constatat că bebelușilor care fuseseră ținuți mai des în portbebeuri le era mult mai ușor să se îndepărteze de părinți ca să exploreze alte spații sau ca să cunoască alte persoane.

Rezultatele acestui studiu au subliniat, așadar, importanța contactului fizic între părinți și copiii foarte mici și au evidențiat faptul că această apropiere dintre părinți și copii nu împiedică un copil să devină autonom. Rezultatele acestui studiu coincid cu observațiile făcute de antropologi cu privire la dezvoltarea psihomotorie și autonomia bebelușilor purtați mai tot timpul în spatele mamelor, așa cum se întâmplă în Africa. Apropierea fizică frecventă nu pare, deci, să‑i împiedice în vreun fel pe copii să devină autonomi. La aceleași concluzii a ajuns și John Bowlby, care a studiat acum mai bine de cincizeci de ani diferitele tipuri de atașament și efectele lor asupra dezvoltării copilului.

CE TREBUIE SĂ ȘTIM DESPRE ATAȘAMENT

John Bowlby, medic psihiatru, a lucrat în anii 1930 cu diverși tineri care prezentau tulburări de comportament. După al Doilea Război Mondial, Organizația Mondială a Sănătății l‑a desemnat să scrie un raport despre sănătatea mentală a orfanilor. Pentru a putea redacta acest raport, a observat un număr de copii și a constatat, așa cum constataseră și mulți alți cercetători în perioada aceea, că numai atenția care se acorda igienei și alimentației sugarilor nu oferea condiții suficiente pentru ca un copil despărțit de părinți să se dezvolte corect. În aceeași perioadă, René Spitz și Katherine Wolf au studiat evoluția a 123 de bebeluși cu vârste cuprinse între 12 și 18 luni despărțiți de mama lor celibatară, care se afla în închisoare. Ei au constatat cu această ocazie că bebelușii cărora nu li se satisfac decât nevoile fiziologice (alimentație, igienă…) nu mai sunt interesați de explorarea mediului în care trăiesc. Își pierd vitalitatea și cad pradă unei apatii care se soldează în cazul unei treimi dintre ei cu moartea.

Fragment din volumul Legăturile care ne țin în viață. Beneficiile interdependenței de Christophe André, Rébecca Shankland publicat în colecția Psihologie Practică


CARE SUNT NEVOILE UNUI BEBELUȘ?

Până în secolul XX se considera că un nou‑născut nu are decât nevoi fiziologice. Lucrările despre care tocmai v‑am vorbit au schimbat în mod fundamental această viziune îngustă despre nevoile unui copil și au contribuit la evoluția practicilor educative și a grijii acordate copiilor mici, în special în creșe sau orfelinate. În prezent, toată lumea știe că, în afară de nevoile fiziologice fundamentale, precum mâncarea, hidratarea și dormitul, există și nevoi psihologice fundamentale, care contribuie la sănătatea și dezvoltarea indivizilor. Esențială, în cazul nevoilor psihologice, este nevoia de proximitate relațională, care începe cu faptul de a‑l atinge pe celălalt și de a fi atins, ceea ce numim contact piele pe piele între părinți și sugar.

Contactul fizic plin de afecțiune este una dintre cheile fundamentale ale creării unei legături de atașament securizant.

E lesne de constatat că o legătură fizică plină de afecțiune are efecte benefice asupra sănătății și chiar a supraviețuirii sugarului. Aproape 70 % dintre decesele înregistrate în rândul nou‑născuților survin la cei care au o greutate mai mică de 2,5 kg. Mai mulți cercetători au subliniat faptul că, dacă un sugar vine pe lume cu o astfel de greutate, metoda „cangur“, care presupune ca mama să păstreze un contact piele pe piele permanent și să‑l alăpteze exclusiv la sân contribuie la reducerea cu 40 % a riscului mortalității. Organizația Mondială a Sănătății recomandă un con‑ tact mamă‑sugar permanent după naștere, în cazul în care copilul are o greutate mică, acesta fiind unul dintre mijloacele cele mai eficiente de a lupta împotriva decesului acestor sugari3. Din păcate, această metodă nu este îndeajuns răspândită și numai 5 % dintre maternitățile din lume o propun mamelor. Totuși, tot mai multe servicii de neonatologie oferă mamelor condițiile necesare pentru a permite contactul între mamă și copilul născut prematur.

În martie 2019, un articol apărut în Science a monopolizat atenția tuturor. De șaizeci de ani încoace, tipul de detectori folosit în neonatologie pentru copiii născuți prematur nu s‑a modificat. O echipă de specialiști a creat noi detectori mai puțin invazivi, care nu necesită cabluri care să‑l lege pe bebeluș de mașini. Uluitoarea performanță a acestui progres tehnologic este faptul că permite părinților să‑și ia copilul în brațe și să practice contactul piele pe piele. De ce este acest contact fundamental? De ce această nouă practică este atât de promițătoare pentru dezvoltarea nou‑născutului și pentru părinții săi? Ea favorizează contactul fizic, plin de afecțiune, indispensabil creării unei legături de atașament securizant. Iar acest atașament este determinant pentru dezvoltarea copilului, căci pe parcursul întregii sale existențe el va marca viitoarele sale relații.

Când copilul crește, afecțiunea pe care acesta o percepe în intonația vocii adultului îi poate crea o senzație de liniște și siguranță apropiată de binefacerile aduse de contactul fizic cu părintele. Mai târziu, pe parcursul dezvoltării copilului, perceperea intențiilor pozitive ale anturajului creează un sentiment de proximitate relațională și deci starea de bine a copilului, fără să fie nevoie de un contact real la fel de frecvent ca în cazul sugarului. Pentru fiecare dintre noi, copil sau adult, proximitatea relațională rămâne așadar factorul determinant al stării de bine.

***

Rébecca Shankland este psiholog, profesor la Université Lumière Lyon 2 și desfășoară proiecte de cercetare în psihologia dezvoltării și psihologie pozitivă.

Christophe André este medic psihiatru la Spitalul Sainte-Anne din Paris şi profesor la Universitatea Paris X. Dintre titlurile sale cele mai recente traduse la Editura Trei, e numerăm: Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile (scrisă împreună cu François Lelord), Despre arta fericirii, Meditați cu noi, Viața interioară, Mă vindec de complexe și deprimări (cu ilustrații semnate de Muzo).