Un caz de posesie. Când complexele parentale copleșesc eul

Citiți mai jos un fragment despre posesie, borderline și complexe parentale copleșitoare:

Posesia se poate produce inclusiv în timpul curei analitice.

După o perioadă lungă de muncă analitică, un pacient dificil alunecă într‑o stare hipomaniacală excitată; până atunci, conflictele sale se prezentaseră drept complexe temporare aliniate eului, alături de complexe parentale maligne ce puteau fi totuşi dizolvate prin elucidări atente.

Această stare a început după ce a recunoscut miezul arhetipal al complexului patern, tricksterul demonic din interiorul bărbatului sociopat alcoolic care fusese tatăl său. Acest tată avusese o lungă istorie încărcată de comportamente brutale şi imorale şi, de asemenea, într‑un grad mai redus, şi pacientul. Acest lucru, această asemănare nu fusese niciodată în stare să o perceapă. Dar, pe măsură ce gradul în care pacientul fusese identificat inconştient cu tatăl a fost adus la lumină, descoperit prin analiză, pacientul începe să‑şi piardă abilitatea de a‑şi menţine apărările împotriva identificării.

Aceste apărări fuseseră în mare măsură de tip masochist — inductoare de vinovăţie, autopunitive, bazate pe atitudinea de martirizare a mamei. Mama demonstrase de‑a lungul căsătoriei o abilitate ciudată, de neexplicat, „vrăjitorească“, de a ţinti, a arăta cu degetul punctul slab al bărbatului şi de a folosi această abilitate pentru a‑l face să‑şi pună la îndoială chiar dreptul său de a exista.

Pacientul avea o abilitate similară de a se autopedepsi cu autoevaluări nemiloase. Avea o istorie cu tematică suicidară. În analiză, pacientul folosea ceea ce învăţa despre sine pentru a se critica aspru.

Analistul a încercat să intervină, să stea între pacient şi tendinţa sa de a se critica atât de dur; dar, pe măsură ce pacientul începe să cedeze în privinţa criticismului care părea să vină din complexul matern, socio‑patologia complexului patern începe apa­rent să‑l posede. Astfel, pacientul iniţiază o serie de manevre impersonale destinate intimidării şi provocării soţiei sale, colegilor de muncă şi, în final, analistului. Aceste acţiuni forţau o judecare la fel de severă ca aceea pusă în scenă de mamă, chiar din partea acelora care încercaseră şi încercau să menţină o atitudine de grijă, de înţelegere faţă de el.

Provocarea direcţionată către analist a fost atât de severă încât acesta n‑a mai putut menţine o atitudine iertătoare şi a fost forţat să accepte terminarea analizei de către pacient chiar dacă acesta era departe de a fi stabil psihologic. De fapt, şi acest lucru era o istorie repetitivă: pacientul mai avusese un terapeut care îi spusese: „Resimt un contratransfer mult prea puternic pentru a te mai putea vedea“, îndemnându‑l să meargă la alt analist.

În momentul terminării analizei, terapeutul, imobilizat de situa­ţie, visează următoarea secvenţă: „Îmi văd pacientul. Mama şi tatăl lui s‑au reîntors ca să trăiască alături de el pentru totdeauna. Nu‑l vor mai părăsi de acum“. Visul analistului s‑a dovedit tragic în profeţia sa: pacientul a început curând să se comporte cu şi mai multă maliţiozitate, comportament urmat de depresii încărcate de vinovăţie, mult mai severe decât cele care îl aduseseră în analiză. A mers în continuare la mai mulţi psihiatri, niciunul nefiind în stare să‑i inverseze acest ciclu escaladat de „trickster“‑ism urmat de o tot mai severă autoînvinuire şi critică. Pacientul şi‑a pierdut slujba, soţia şi, în final, printr‑o încercare de sinucidere, viaţa.

Diagnosticul retrospectiv al acestui caz indică o tulburare de personalitate borderline cu trăsături depresive, iar visul analistului pare să fixeze dinamica esenţială: posedarea pacientului de către complexele parentale. Pentru a explica formarea lor, am putea spune că miezurile arhetipale ale propriilor complexe ale părinţilor lui (care au interacţionat în viaţă ca „vrăjitoare“ faţă de „trickster“) au activat elemente similare în psihicul pacientului. Complexele parentale rezultate în el erau atât de puternice, încât au copleşit eul.