Ce se întâmplă când un profesor de filosofie islamică scrie un roman despre începuturile creştinismului? Poate un musulman să alcătuiască o poveste convingătoare despre creştini, altfel decât deformând realitatea, altfel decât animat de intenţii rău-voitoare? De ce nu?  

Youssef Ziedan are curajul de a aborda o temă şi-aşa delicată în Orientul Mijlociu, într-o formulă scriitoricească cât se poate de îndrăzneaţă în care virtuţile sale de specialist al trecutului sunt puse în valoare la cel mai înalt nivel. În prelungirea unei reţete popularizate de Umberto Eco, Jose Saramago sau Dan Brown al amestecului dintre fapt documentar şi ficţiune, Ziedan optează la rândul său pentru romanul istoric, scrie blogul libris.ro în marginea cărții Azazel, îngerul răului.

Iată și un fragment despre creștinii fundamentaliști care strigau prin secolul V ”Slavă lui Mesia Iisus… Moarte duşmanilor Dumnezeului nostru…”.

     

             

                 

***        

Aplecarea către destăinuiri şi prea multa încredere în ceilalţi nu mi-au fost în fire, dar în noaptea aceea i-am povestit lui Nestor despre templul zeului Khanum, cel care primeşte revărsările Nilului în partea de miazăzi a insulei Elefantina, către Asuan, despre vechea măreţie şi sfinţenie săpată de veacuri în zidurile acelui templu, despre tatăl meu care tot la două zile aducea daruri de peşte pentru preoţii zăvorâţi acolo de bună voie să plângă pieirea credinţei lor faţă de răspândirea credinţei întru Christos. Mă lua cu el în barcă ori de câte ori mergea să ducă preoţilor jumătate din ce găsise în plase. Ne duceam pe ascuns, până să se crape de ziuă.

Nu mi-am putut înfrâna lacrimile, povestindu-i cum în dimineaţa uneia din acele zile, pe când împlinisem de curând nouă ani, mergând către templu, am văzut felucile unor creştini oprite în partea de sud, nu de parte de intrarea în templu. Ne aşteptau acolo, ascunşi printre stânci şi când ne-au zărit, s-au năpustit asupra noastră ca nişte iele scăpate din hăul infernului. Până să pricepem ce se petrece şi să ne trezim din groaza care ne cuprinsese, au fost asupra noastră şi l-au tras afară din barcă pe tatăl meu, târându-l în spatele stâncilor unde l-au ucis cu cuţitele ascunse sub straie. Mă ghemuisem ascuns într-un colţ de pe fundul bărcii.

Auzeam glasul tatălui ţipând de durere sub loviturile celor care-i luau viaţa şi cerând ajutor de la zeul în care credea. Îngroziţi şi ei de urletele care sfâşiau tăcerea dimineţii, preoţii templului se adunaseră pe coamele zidurilor, privind neputincioşi la cele ce se petreceau sub picioarele lor, cu mâinile ridicate să-şi cheme zeii, fără a pricepe, vai! că zeităţile lor muriseră de vreme îndelungată şi că nimeni nu mai era să le audă rugile şi chemările… Că tatăl meu nu mai avea să scape din mâinile ucigaşilor însetaţi de sânge, ca să-mi vadă chinurile pe care aveam să le îndur mai apoi.

– Sărmanul de tine! Ţi-au făcut vreun rău necugetaţii aceia?

– O, dacă m-ar fi ucis şi pe mine ca să-mi aflu odihna cea veşnică! Nu, părinte, n-au îndrăznit mai mult. S-au mulţumit să-mi arunce priviri de lup şi au luat plasa cu peşti şi vâsla bărcii, începând să lovească în poarta zăvorâtă a templului. Pe urmă au aruncat leşul tatei, iar sângele şi carnea trupului său s-au amestecat cu peştele şi cu pulberea acelui pământ care-şi pierduse sfinţenia. Apoi i-a copleşit beţia biruinţei şi setea şi au prins a striga şi a-şi vântura prin aer mâinile şi hangerele pătate de sânge, suduind preoţii îngrămădiţi pe zid şi cântând cu sălbăticie

“Laudă domnului nostru Christos, moarte duşmanilor Domnului… Slavă lui Mesia Iisus… Moarte duşmanilor Dumnezeului nostru…”

    

(fragment publicat inițial pe liternet.ro)