Zece descoperiri psihologice care sunt greu de crezut, dar sunt totuşi adevărate
(1) Creierele noastre conţin aproximativ 4,8 milioane de conexiuni neuronale — adică, legături între celulele nervoase (Conlan, 1999). Dacă le aliniem cap la cap, aceste conexiuni s-ar întinde pană la Lună şi înapoi de vreo douăsprezece ori.
(2) Pacienţii care au suferit accidente vasculare cerebrale în zona lobilor frontali stangi şi au rămas cu defecte grave de vorbire se descurcă mai bine la detectarea minciunilor decât oamenii fără leziuni cerebrale (Etcoff, Ekman, Magee şi Frank, 2000). Acest lucru s-ar putea datora faptului că oamenii care şi-au pierdut abilitatea de folosire a limbajului îşi dezvoltă aptitudini nonverbale compensatorii care îi ajută să recunoască înşelătoria la ceilalţi.
(3) Oamenii cu forme extreme de „amnezie de fixaţie“(anterogradă), o tulburare a memoriei marcată de incapacitatea de a-şi aduce aminte conştient de informaţii memorate de curand, trăiesc în mod repetat (chiar de-a lungul mai multor ani) mari
şocuri atunci cand li se spune iar şi iar despre moartea unui membru de familie şi recitesc aceleaşi reviste de nenumărate ori, fără a-şi aminti de ele. Totuşi, ei prezintă deseori o memorie „implicită“ (inconştientă) a anumitor evenimente, fără să fie capabili să şi le reamintească în mod conştient. Spre exemplu, ar putea manifesta o reacţie emoţională negativă faţă de un doctor care a fost nepoliticos cu ei, chiar dacă nu-şi aduc aminte că i-ar fi intalnit vreodată (Shimamura, 1992).
(4) Oamenii care suferă o afecţiune rară numită „sinestezie“ trăiesc o „încrucişare“ a modalităţilor senzoriale, adică anumite senzaţii activează mai multe modalităţi senzoriale. Ar putea auzi anumite sunete cand văd anumite culori sau ar putea simţi anumite mirosuri cand aud anumite sunete, iar alţii ar putea vedea anumite cuvinte, cum ar fi „carte“, în anumite culori, de pildă în albastru (Cytowic, 1993). Cercetarea prin imagistica cerebrală demonstrează că oamenii cu sinestezie activează arii cerebrale multiple; spre exemplu, sinestezicii sunet-culoare activează deopotrivă regiunile auditive şi vizuale atunci cand percep sunete.
(5) Psihologii au învăţat porumbeii să facă distincţia între picturile lui Monet şi cele ale lui Picasso, precum şi între compoziţiile muzicale ale lui Bach şi cele ale lui Stravinsky (Watanabe, Sakamoto şi Wakita, 1995), oferind şi noi dovezi că expresia „minte de vrăbiuţă“ ar putea fi, de fapt, mai degrabă un compliment decât o insultă. De-a lungul mai multor încercări, păsările au primit recompense pentru răspunsurile corecte şi au învaţat gradual să detecteze, în artă şi muzică, indicii care să le permită să facă distincţia între stilul creativ al unui geniu şi stilul altui geniu.
Fragment din 50 de mari mituri ale psihologiei populare. Înlăturarea concepţiilor greşite despre comportamentul uman
(6) Oamenii cărora li se cere să ţină între dinţi un creion consideră desenele animate mai amuzante decat cei cărora li se cere să ţină creionul între buze (Strack, Martin şi Stepper, 1988). Dacă ne gandim puţin la acest lucru, ne vom da seama că oamenii cărora li s-a cerut să ţină un creion între dinţi formează o expresie facială apropiată de un zambet, în timp ce oamenii cărora li s-a cerut să ţină un creion între buze au o expresie facială apropiată de o căutătură încruntată. O explicaţie pentru această descoperire ciudată o reprezintă „ipoteza feedback-ului facial“: muşchii faciali trimit inapoi către creier informaţii referitoare la schimbările fiziologice care, în schimb, influenţează emoţiile noastre (Zajonc, Murphy şi Inglehart, 1989). Interesant, cercetarea arată că este probabil ca acele cuvinte care ne fac să râdem să fie cele care conţin sunetul „k“ (ce ne face să zambim cand îl rostim), cum ar fi wacky, kooky şi quack (Wiseman, 2007).
(7) Cercetările bazate pe rapoartele de recensămant din Statele Unite sugerează faptul că un număr neobişnuit de mare de oameni trăiesc în locuri cu nume similare cu prenumele lor. Spre exemplu, există în mod semnificativ mai mulţi Georges care trăiesc în statul Georgia decat ne-am aştepta datorită simplei întamplări, iar acelaşi lucru este valabil şi pentru persoanele numite Louise, care trăiesc în statul Louisiana, şi Virginia, care trăiesc în statul Virginia (Pelham, Mirenberg şi Jones, 2002). Acest efect, totuşi de dimensiuni relativ mici, pare să rezulte din faptul că oamenii cu anumite nume gravitează către locuri cu nume similare. Acest efect ar putea reflecta o formă de „egocentrism implicit“, în care oamenii sunt atraşi inconştient de persoane, locuri şi lucruri care li se aseamănă.
(8) În comparaţie cu subiecţii olandezi cărora li s-a cerut să facă o listă cu trăsăturile fanilor de fotbal care se poartă golăneşte, subiecţii olandezi cărora
li s-a cerut să facă o listă cu trăsăturile foştilor profesori au răspuns mai tarziu semnificativ mai bine la intrebările de cultură generală din jocul Trivial Pursuit (Dijksterhuis şi Van Knippenberg, 1998). Aceste rezultate sugerează că şi reprezentările mentale imperceptibile pot exercita asupra comportamentului o influenţă mai mare decat au presupus, în mod tradiţional, psihologii.
(9) Strângerile de mană dintre oameni dezvăluie trăsăturile lor de personalitate. Spre exemplu, este mult mai probabil ca oamenii cu strângeri de mană ferme să fie extravertiţi şi mai dispuşi să-şi exprime emoţiile, şi este mult mai puţin probabil să fie timizi şi nevrotici (Chaplin, Phillips, Brown, Clanton şi Stein, 2000). În cazul femeilor, dar nu şi al bărbaţilor, strângerile ferme de mână corelează cu o personalitate deschisă, definiţia de curiozitate intelectuală şi de disponibilitatea de a căuta noi experienţe.
(10) În regiuni izolate ale unor ţări asiatice, inclusiv din Malaysia, China şi India, unii oameni — de obicei bărbaţi — sunt loviţi periodic de o afecţiune psihologică bizară, numită „koro“. Victimele-bărbaţi ale koro cred că penisul şi testiculele lor dispar; victimele-femei cred deseori că sânii lor dispar. Koro este transmisă în mod normal prin contagiune; într-o regiune din India, în 1982, oficialii guvernamentali au ieşit pe străzi cu megafoane pentru a linişti cetăţenii isterici care ţipau că organele lor genitale dispăruseră. Aceşti oficiali chiar au măsurat penisurile bărbaţilor pentru a le dovedi că temerile lor erau nefondate (Bartholomew, 1994).
Leave a Reply