— Cumpăraţi Star! Ediţie specială: Jack Spintecătorul, arestat!

Dintr o săritură, Andrew fu în picioare. Spintecătorul arestat? Nu putea să creadă. Se duse la fereastră şi, încercând să şi limpezească privirea, cercetă strada până ce observă, postat la colţ de stradă, un băiat ce vindea ziare. Îl chemă repede şi i cumpără un ziar prin fereastra întredeschisă. Cu mâini tremurânde, dădu la o parte câteva sticle şi l deschise pe masă. Auzise bine ce auzise. “Jack Spintecătorul, arestat!”, spunea titlul articolului. Din cauza stadiului avansat de ebrietate, citirea ştirii se dovedi a fi frustrant de anevoioasă; dar cu răbdare, clipind des, până la urmă reuşi s o descifreze. Articolul începea anunţând că în noaptea din urmă, Jack Spintecătorul săvârşise ultima lui crimă. Victima era o prostituată de origine galeză pe nume Marie Jeannette Kelly, ce fusese găsită în odaia pe care o avea închiriată în Miller’s Court, la numărul 26 pe Dorset Street. Andrew trecu peste paragraful următor, în care se enumerau cu lux de amănunte monstruoasele mutilări la care fusese supusă victima şi citi direct cum fusese prins criminalul. După cum explica articolul, asasinul ce terorizase timp de patru luni zona East End, fusese prins de către George Lusk şi oamenii săi la doar câteva ore de la comiterea teribilei crime. Se pare că un martor, ce prefera să şi păstreze anonimatul, auzise ţipetele lui Marie Kelly şi anunţase Comitetul de Pază, care, în ciuda faptului că, din nefericire, ajunsese prea târziu în Miller’s Court, putuse totuşi să l încercuiască pe Spintecător când acesta încerca să scape, fugind pe Middlesex Street. La început, asasinul încercase să nege faptele până când, la percheziţie, fusese găsită într unul din buzunarele sale inima caldă a victimei. Bărbatul se numea Bryan Reese şi lucra ca bucătar pe nava comercială Slip care sosise în portul Londrei de la Barbados, în iulie şi se întorcea în Caraibi săptămâna următoare. Imediat ce fusese interogat de Frederick Abberline, detectivul ce se ocupa de investigaţii, Reese recunoscuse că era autorul celor cinci crime imputate, ba chiar se arăta mulţumit că putuse să şi ducă la capăt ultima sa crimă atroce în intimitatea unei odăi şi a unui foc straşnic, sătul să fie obligat să ucidă mereu în plină stradă. “Am înţeles că trebui s o urmăresc pe ştoarfa aia beată din prima secundă în care am văzut o”, declarase mulţumit de sine, recunoscând că şi omorâse şi mama, care la fel ca şi vitimele, se prostitua. O omorâse de îndată ce fusese în stare să mânuiască un cuţit, chiar dacă acest detaliu, o posibilă explicaţie pentru comportamentul lui, încă nu putea fi confirmat. Articolul era însoţit de fotografia asasinului, aşa că Andrew putu să vadă în sfârşit chipul individului de care se ciocnise în gangul întunecat din Hanbury Street. Înfăţişarea lui îl decepţionă. Era un tip obişnuit, destul de bine făcut ce purta perciuni ondulaţi şi o mustaţă stufoasă arcuită pe conturul buzei superioare. În ciuda unei grimase înfricoşătoare, ce probabil se datora mai degrabă condiţiilor în care fusese fotografiat decât altui lucru, Andrew fu nevoit să admită că acel individ putea fi atât un asasin nemilos, cât şi un brutar cinstit. Fireşte, era complet diferit de aspectul monstruos pe care imaginarul colectiv londonez îl crease. Paginile următoare de ziar aduceau în atenţie şi alte ştiri pe aceeaşi temă, ca de exemplu demiterea comisarului Sir Charles Varren, ce recunoscuse incompetenţa poliţiei în cazul respectiv, sau declaraţiile colegilor stupefiaţi ai lui Reese de pe nava comercială, dar Andrew deja ştia tot ceea ce şi dorea să ştie, aşa că se întoarse la prima pagină. Din câte deduse, el ajunsese în odaia lui Marie Kelly imediat după ce asasinul plecase şi cu doar câteva minute înainte de a şi face apariţia mulţimea condusă de Lusk, ca şi cum ar fi urmat cu toţii paşii unei anumite coregrafii. Nici nu voia să se gândească la ce s ar fi putut întâmpla dacă ar fi amânat cu doar câteva minute părăsirea acelui loc şi ar fi fost găsit în faţa cadavrului lui Marie Kelly de către Comitetul de Pază. Oricum, îşi spuse, avusese noroc. Smulse prima pagină, o îndoi şi o puse în buzunarul hainei, apoi ceru o altă sticlă pentru a sărbători faptul că, deşi inima îi fusese frântă iremediabil, cel puţin nu fusese strivit în picioare de o hoardă furibundă.

Fragment din Harta timpului, de Félix J. Palma, Editura TREI, Colectia Fiction Connection, 2011.

Félix J. Palma (1968, Sanlúcar de Barrameda) este scriitor, jurnalist şi critic literar; de asemenea, ţine ateliere de scriere creativă şi, ocazional, e consultant editorial. Povestirile lui au apărut în numeroase publicaţii, câştigând premii importante precum Gabriel Aresti, Alberto Lista, Miguel de Unamuno sau Premiul Tiflos de Libro de Cuento. A debutat ca romancier cu o carte pentru adolescenţi – La Hormiga que quiso ser Astronauta (2001), urmat de Las corrientes oceánicas (recompensat cu Premiul pentru roman Luis Berenguer, în 2005) şi El mapa del tiempo (2008).
Romanul Harta timpului a câştigat prestigiosul Premiu Ateneo de Sevilla, în 2008.