Pistolul nupțial

În timp ce vorbeam, am atins ceva din spatele unui sertar. Sperasem să găsesc o armă — ceva mai puternic decât pistolul mecanic —, dar se părea că Vadim se descurcase fără arme. Mi s‑a părut totuşi că era ceva acolo.

— Interesant…

— Ce ai găsit?

Am tras afară o casetă metalică negru‑mat, de mărimea unei tabachere. Am deschis‑o şi am văzut înăuntru şase fiole stacojii, cuibărite în locaşuri. Alături se afla un fel de seringă din oţel ornat, cu mânerul ca un pat de pistol, pe care era marcată o cobră în relief, delicat colorată.

Fragment din:

— Nu ştiu. Ai vreo idee?

— Nu tocmai, nu… A examinat cu interes real caseta cu fiole. Îţi pot spune însă un singur lucru. Indiferent ce ar fi, nu pare tocmai legal.

— Mai mult sau mai puţin ce gândeam şi eu.

Când am întins mâna să iau caseta, Quirrenbach m‑a întrebat:

— Ce ţi se pare aşa interesant la ea?

Mi‑am amintit seringa care căzuse din buzunarul călugărului, în grota Ameliei. Nu puteam spune cu certitudine, totuşi substanţa pe care o văzusem în seringa aceea — este adevărat, în lumina slabă din grotă — semăna mult cu cea din ascunzătoarea lui Vadim. Mi‑am amintit de asemenea spusele Ameliei când o întrebasem despre seringă: că era ceva ce călugării n‑ar fi trebuit să aibă în Idlewild. Un soi de narcotic, aşadar… şi poate că era interzis nu numai în căminul Călugărilor‑cerşetori, ci şi în tot sistemul.

— Bănuiesc c‑ar putea să‑mi deschidă nişte uşi.

— Ar putea deschide mai mult decât atât, a replicat Quirrenbach. Ar putea deschide chiar porţile iadului. Mi‑am amintit ceva. Ceva ce‑am auzit sus, în roiul de parcare. Despre nişte substanţe foarte afurisite, care erau la modă. A indicat din bărbie spre şirul de fiole stacojii. Uneia dintre ele îi ziceau Carburantul‑visurilor.

— S‑ar putea să fie asta?

— Nu ştiu, dar este exact genul de marfă pe care m‑aş fi aşteptat s‑o comercializeze dragul nostru amic Vadim.

— De unde ar fi făcut rost de ea?

— Tanner, n‑am zis că sunt un expert. Ştiu doar că are nişte efecte secundare neplăcute şi că autorităţile care mai există în sistem nu încurajează nici pe departe folosirea ei… de fapt, nici posesia ei.

— Trebuie totuşi să aibă unele întrebuinţări.

— Da, însă nu ştiu exact cum se foloseşte. Apropo, dispozitivul acela este un pistol nupţial.

Probabil că nedumerirea mi s‑a citit clar pe faţă.

— Unul dintre obiceiurile locale era ca soţii să facă schimb de materie neurală cultivată pe baza unei mostre de ţesut cerebral. Foloseau obiectul ăsta — pistolul nupţial — pentru a şi‑o implanta reciproc.

— Şi obiceiul nu mai există?

— Cred că a dispărut după epidemie, a răspuns el mâhnit. Dacă stau să mă gândesc, multe obiceiuri au dispărut după aceea.