Pe lângă reflecțiile în marginea meditației orientale sau a tehnicilor yoga, mai bine de jumătate din ineditul volum jungian Psihologia religiei vestice și estice este dedicat unor dogme creștine care au stârnit sute de ani controverse teologice, adesea cu urmări politice: trinitatea și transsubstanțierea liturgică.

Subliniând că discursul său nu este unul teologic, ci că e interesat de funcția psihică a arhetipului trinitar, Jung introduce un al Patrulea. Tatăl reprezintă starea timpurie și nereflectată  a conștiinței, cea a copilului care ia totul pe nemestecate, Fiul ar fi conștiință deliberată, iar Sfântului Duh i-ar reveni rolul de ”inspirație” inconștientă ca parte a unui ”suflu tămăduitor, generator de totalitate”.

Și aici vine noutatea. E nevoie de un al Patrulea, spune Jung. Adică, la nivel psihic, trebuie să recunoaștem ”umbra”, ca acel ceva care scapă conștiinței, care se opune (diabolus), dar care trebuie asumat, pentru a evita disocierea părții conștiente de cea inconștientă. Pe șleau, e vorba despre diavol, despre rău, ca parte firească în ”logica” creației, dar și a devenirii psihice:

Aici e vorba de independența acelei făpturi căreia i se cuvine autonomie și veșnicie, anume de îngerul căzut… Prin intervenția Duhului Sfânt asupra omului, acesta este inclus procesului divin, iar odată cu el și acel principiu de separare și autonomie față de Dumnezeu, care ca voință antidivină este personificat de Lucifer. Dar fără acesta n-ar fi apărut nicio creație și, cu atât mai puțin, o istorie a mântuirii. Umbra și voința contrară sunt condițiile inevitabile ale oricărei realizări.

Legenda luciferică nu este un ”basm absurd”, susține Jung, ci un ”mit terapeutic”: e vorba de a conștientiza ”umbra”, acea componentă negativă a personalității noastre, acele resorturi care țin de nesupunere și de inconștient. A o asuma înseamnă a integra conținuturile sale inconștiente. Aceasta poate duce la nespunere și revoltă, dar conduce în același timp și la ”autonomizarea necesară, fără de care nico individuație nu e de conceput”.

Pentru cei care l-ar putea acuza de misticism, gnosticism ori psihologism, Jung repetă în mai multe rânduri că nu dorește să-l ”reducă pe Dumnezeu la psihologie”, căci că el discută despre ”reprezentările lui Dumnezeu”, nu despre însuși Dumnezeu, așa cum procedează teologii. Chiar dacă pleacă de la modele cuaternare babiloniene, alchimice sau gnostice, ce-l interesează pe Jung este arhetipul Trinității (plus unu), eficacitatea sa psihică, valoarea sa de ”fenomen colectiv” și cu virtuți terapeutice.