O somitate a psihiatriei pediatrice, Daniel Stern, a conceput, cu empatie și cu multă delicatețe, un ”jurnal personal” al unui bebeluș, pe nume Joey. Plecând de la cercetările dedicate psihologiei copiilor mici, dar și de la propriile observații empirice (din cabinet și din propria-i familie), Stern ne prezintă o lume (socială, mentală, afectivă) complet nouă, un univers exact așa cum se vede (și se povestește) prin ochii bebelușului.
Fragment din Jurnalul unui bebeluș. Ce vede, ce simte și ce trăiește copilul tău de Daniel N. Stern
*** Furtuna foamei: Ora 7:20 Au trecut patru ore de când Joey a mâncat ultima dată și îi este foame. Deodată își răsfrânge buza de jos. Începe să se agite. Curând, agitația se transformă în scâncete, iar acestea, în plâns. * * * Se prevestește o furtună. Lumina devine metalică. Marșul norilor pe cer se sparge. Bucăți de cer zboară în direcții diferite. În tăcere, vântul începe să se întețească. Se aud vuiete, dar nu e nicio mișcare. Vântul și sunetul său s‑au separat. Fiecare dintre cele două își urmărește intermitent partenerul pierdut. Lumea se dezintegrează. Urmează să se întâmple ceva. Neliniștea crește. Se întinde dinspre centru și se transformă în durere. Și chiar în centru izbucnește furtuna. Chiar în centru capătă forță, se preschimbă în valuri pulsatile. Valurile împing durerea afară, apoi o trag înapoi. Vântul și sunetele, și bucățile de cer sunt trase înapoi în centru. Acolo se regăsesc, se reunesc. Apoi sunt aruncate iar în depărtare și iar trase înapoi, formând următorul val — mai întunecat și mai puternic. Valurile pulsatile se umflă și domină întregul peisaj meteorologic. Întreaga lume urlă. Totul explodează și se împrăștie și apoi se dărâmă și se îngrămădește la loc într‑un nod de agonie care nu poate dura — dar durează. * * * Foamea este o experiență puternică, o motivație, o pulsiune. Trece ca o furtună prin sistemul nervos al unui bebeluș, tulburând tot ce exista înainte și dezorganizând temporar comportamentul și experiența. Apoi își stabilește propriile tipare de acțiune și de simțire, propriile ritmuri. Senzația de foame începe de la o intensitate scăzută, dar care crește rapid. Deși este încă slabă și inconstantă, probabil că Joey o percepe ca pe o stare de iritabilitate generală care întrerupe funcționarea lină a întregii sale ființe. Totul este afectat — mișcările lui, respirația, atenția, sentimentele, stimularea, percepțiile și așa mai departe. Probabil că această interferență „globală“ îi apare lui Joey ca o discordanță subită în lumea lui, ca un „ceva în neregulă“. Probabil că tonalitatea afectivă a întregii lumi se schimbă brusc pentru el, așa cum se întâmplă în cazul unei furtuni, când „lumina capătă reflexe metalice“. În timpul acestei faze de dezorganizare, pe măsură ce foamea crește, probabil că lumea bebelușului pare incoerentă, fragmentată. Atenția fiindu-i atrasă intermitent către interiorul său timp de câteva secunde, bebelușul poate vedea lumea din jur doar în frânturi. Un eveniment pe care în mod normal îl urmărea ca pe o evoluție continuă a început acum să aibă lacune — de parcă ar fi avut loc un stop-cadru, iar filmul s-ar fi continuat cu un alt loc, cu un alt moment. Astfel, experiența lui Joey se fragmentează: își smucește brațele și picioarele, spărgând peisajul meteorologic. „Marșul norilor pe cer se sparge. Bucăți de cer zboară în direcții diferite.“ Cea mai dezorganizantă modificare este aceea a respirației. Pe măsură ce foamea lui Joey crește, aceasta începe să-și impună propria ordine asupra dezorgani- zării. Întâi, se înstăpânește pe respirațiile lui Joey. El respiră mai repede, mai puternic, mai aspru. Curând, vocea lui — vocalizările care constituie sunetul plânsetului — intră în joc. Dar, cât timp foamea capătă amploare, respirația lui Joey („vântul“) și plânsetul lui („sunetul“) nu sunt încă integrate. Uneori respiră fără sunet. Uneori scâncete scurte marchează finalul unei expirații, fără să se suprapună pe întreaga sa durată. Alteori, expirațiile însoțite de plânsete durează prea mult și-i taie răsuflarea lui Joey. Această lipsă de coordonare dintre respirație și plânset este pentru Joey de parcă „vântul și sunetul său s-au separat. Fiecare dintre cele două își urmărește intermitent partenerul pierdut“. Bolboroselile și smuciturile lui Joey sunt parte din această fază necoordonată a suferinței sale. Mișcările brațelor și ale picioarelor lui nu sunt sincronizate unele cu celelalte, nici cu plânsetul și respirația lui. Pentru Joey, faptul că „lumea se dezintegrează“ reflectă o perturbare profundă a confortului, un sentiment difuz, fără țintă. Dar, în cele din urmă, pe măsură ce foamea crește, această senzație începe să se localizeze în interiorul său, într-un loc care pare a fi „centrul“. (Joey nu știe, momentan, că acesta este doar centrul lui; lui i se pare că este pur și simplu centrul întregii lumi.) Se întâmplă două lucruri. Întâi, o senzație clară de foame se conturează din fundalul de iritabilitate. „Chiar în centru izbucnește furtuna.“ Apoi durerea foamei forțează sistemul nervos al lui Joey să schimbe viteza. Intră în ritmul puternic al unui plânset din toată inima. Acestea sunt valurile pulsatile. Plânsetul din toată inima nu reflectă o stare de dezorganizare. Dimpotrivă, este un tip separat, distinct de organizare a sistemului nervos central, o stare ce recoordonează comportamentul lui Joey în funcție de propriul său tipar. Noua ordine a plânsetului constă în inspirații rapide, profunde (tragerea spre centru), urmate de expirații lungi însoțite de la un capăt la celălalt de plânsetul zgomotos (explozia și împrăștierea). Respirația și vocea lui au fost în sfârșit recuplate, iar lumea lui începe să se reorganizeze. „Vântul și sunetele, și bucățile de cer sunt trase înapoi în centru. Acolo se regăsesc, se reunesc. Apoi sunt aruncate iar în depărtare.“ Pe măsură ce plânsetul devine mai zgomotos, acesta înghite și coordonează toate activitățile și experiențele lui Joey. Probabil că expirațiile puternice ale acestui plânset îi oferă lui Joey o eliberare temporară de foame — așa cum durerea lovirii unui deget de la picior poate fi „ușurată“ dacă urlăm și sărim într-un picior. În acest moment, Joey acționează într-un mod coordonat, nu este doar un participant la experiență. De asemenea, eforturile și sunetele pe care le scoate îl distrag. Plângând, Joey simte că își aruncă din nou și din nou senzația de durere în depărtare. Și între respirații, senzația se intensifică din nou înăuntrul lui. „Valurile pulsatile se umflă și domină întregul peisaj meteorologic. Întreaga lume urlă. Totul explodează și se împrăștie.“ Dărâmându-se, „se îngrămădește la loc într-un nod de agonie“. Plânsetul lui Joey îl ajută să facă față foamei în două moduri. Acesta reprezintă un semnal extraordinar (de la el s-au inspirat sirenele poliției și ale ambulanței) pentru a-și alerta părinții în legătură cu problema lui și pentru a le cere o reacție. În același timp, plânsetul îl poate ajuta să moduleze intensitatea senzației de foame. Prin urmare, foamea creează în Joey atât moduri de a face apel la lumea exterioară, cât și moduri de a face față lumii interioare. *** Daniel N. Stern este profesor de psihologie la Universitatea din Geneva și profesor de psihiatrie la Universitatea Cornell. Este expert în dezvoltarea copilului și timp de 30 de ani a realizat numeroase studii despre relația mamă-copil.
Leave a Reply