Jocurile video nu reprezintă neapărat o cale de pierzanie pentru copii și adolescenți. Uneori poate fi și un prilej de maturizare, crede psihiatrul și psihanalistul francez Serge Tisseron. Iată un fragment din recenta traducere a volumului său Psihologia jocurilor video.

   

   

    

Să abordăm acum subiectul care îi nelinişteşte fără îndoială cel mai mult pe părinţi: violenţa. Când, în joc, eroul poate să fure geanta persoanelor în vârstă, uneori chiar omorându-le, adulţii au desigur tot dreptul să se întrebe: ce consecinţe pot apărea la tinerii care practică asemenea jocuri? (…)

Când între 1997 și 2000 am coordonat singurul studiu efectuat în Franţa pe această temă, am descoperit că adolescenţii pot fi împărţiţi în trei grupuri, oarecum echivalente. Confruntaţi cu imagini violente, unii dintre ei, e adevărat, încep să considere violenţa ca un comportament potrivit pentru a-şi rezolva toate problemele pe care le întâlnesc în viaţa reală. Dar, pentru alţii, ea devine un element la fel de banal şi de normal în viaţă fără a fi împinşi să treacă la fapte, căci se pot percepe mai degrabă ca victime decât ca agresori. O văd peste tot şi încearcă să se protejeze ieşind cât mai puţin, având cât mai puţine contacte, devenind temători şi resemnaţi în acelaşi timp. Această „victimizare” e şi ea o formă de adaptare la violenţă, dar cât de diferită!

Există şi un al treilea profil de copii care, şi ei, îşi organizează viaţa interioară în jurul violenţei: „salvatorii”. Ei nu comit violenţe împotriva celor slabi şi nici nu se tem de ea, încearcă din contră să o reducă şi să-i diminueze efectele. Ei sunt astfel capabili de compasiune, se pot identifica cu suferinţa celorlalţi şi pot găsi strategii de solidaritate şi ajutor.

  

       

          

Diferitele cercetări sociologice au arătat că majoritatea copiilor şi adolescenţilor îşi aleg ca model eroul umanitar şi cel care repară nedreptăţile. Ancheta noastră confirmă acest rezultat: cei care îşi aleg acest erou sunt de fapt foarte numeroşi deoarece printre ei se află atât cei care „repară“ nedreptăţile, cât şi victimele care doresc să fie salvate. (…)

Desigur, pentru mulţi părinţi neinformaţi, violenţa din jocurile de război este în mod necesar gratuită şi „negativă”. Dar ea este şi o componentă normală a violenţei care zace în fiecare, şi pe care este necesar câteodată să ştim să o folosim.