Vasile Dem. Zamfirescu, profesor universitar, psihanalist, editor, scriitor și traducător, povestește într-un proaspăt interviu pentru revista DILEMA despre noua sa carte, JURNAL DE PSIHANALIST. Discuția despre transfer, iubire, boomul de imagini din societatea actuală și despre cum arată psihanaliza în prezent a fost purtată cu Alina Necșulescu, psihoterapeut psihanalitic și colaboratoare a revistei ”Dilema”.

Iată mai jos un fragment din interviu:

Din cîte știu, în literatura psihanalitică internațională nu există o carte asemănătoare cu Jurnal de psihanalist. Căci Jurnalul clinic al lui Sandor Ferenczi a fost publicat postum. Ce ați dorit să transmiteți prin publicarea în timpul vieții a Jurnalului?

Mai întîi am dorit să ofer o imagine vie, trăită, despre inconștient. Trăită de ambii participanți la diada psihanalitică, atît de analizand, cît și de psihanalist. Astăzi există destule cărți de psihanaliză și despre psihanaliză în România. Însă multe sînt de teorie, altele insistă asupra inconștientului analizandului („pacientului”) și mai puțin asupra inconștientului analistului. Apoi, am intenționat să ofer o imagine realistă despre psihanalist. În psihanaliza clasică, unde analistul trebuie să fie o „oglindă” sau „ecran alb”, relația era unilaterală – doar dinspre pacient spre analist, care dădea înapoi doar ce primea, nimic despre sine. Romanul Cuvinte care eliberează de Marie Cardinal (Editura Trei) ilustrează această variantă a psihanalizei. În psihanaliza contemporană, orientarea cunoscută sub numele de psihanaliză relațională demonstrează imposibilitatea neutralității sau obiectivității absolute a analistului.

În acest spirit, în Jurnal există multe momente de autodezvăluire din care transpare cu claritate existența și manifestarea inconștientului psihanalistului în cura psihanalitică. Deși, mult timp, autodezvăluirea a fost, în psihanaliza clasică, interzisă, astăzi este din ce în ce mai mult acceptată ca instrument terapeutic. În plus, autodezvăluirea îl prezintă pe analist ca fiind uman, asemenea analizandului, deosebirea față de pacient, analizand, constînd în faptul că primul este presupus a-și cunoaște inconștientul.

Filosofia inconștientului, cartea dvs. cea mai importantă din punct de vedere academic, ați dedicat-o lui Constantin Noica. Cum credeți că ar fi reacționat la Jurnal, dacă ar fi fost în viață?

Ca reprezentant important al filosofiei interbelice din România, Constantin Noica nu agrea psihanaliza și nici psihologia. În opinia sa, ele s-ar ocupa de „suflețel”, și nu de spirit, care revenea doar filosofiei. Totuși, ca remarcabil mentor, a citit cîteva lucrări ale lui Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, pentru a mă acompania. A scris chiar o recenzie la traducerea mea din Freud (Scrieri despre literatură și artă, apărută în anii ’80) în care răsturna perspectiva lui Freud din Delir și vise în Gradiva de Jensen. La început l-a preferat pe Jung, pentru ca apoi să-l revalorizeze pe Freud. În ce privește Jurnalul, presupun că ar fi apreciat autenticitatea, pentru ca apoi să-și exprime regretul că am fost „confiscat” de psihanaliză și că am renunțat la filosofie. Oricum, am preluat de la Noica și am adus în psihanaliză cîteva din principiile școlii sale informale: autorii importanți trebuie citiți integral și nu doar o carte sau două. Așa am procedat cu Freud și Jung; lecturile trebuie să fie „în” și nu „despre” – cu alte cuvinte, trebuie citită în primul rînd opera originară și nu literatura exegetică.

Spuneați mai înainte că psihanaliza relațională în spiritul căreia lucrați s-a despărțit de Freud în mai multe privințe. La ce ați renunțat concret din moștenirea lui Freud?

În realitate, lucrurile sînt mai complicate decît par la prima vedere: Freud a pledat pentru principiile care au stat la baza psihanalizei clasice doar în teorie. În cabinet a lucrat cu totul altfel, îndepărtîndu-se de aproape toate principiile formulate în teorie. În cartea Freud neortodox (Editura Trei), cititorul poate vedea modul relațional în care lucra, empatia sa și participarea surprinzător de activă la proces. La mare distanță de tehnica ecranului alb sau a oglinzii pe care le recomandă în articolele despre tehnică. Dacă ar fi să răspund cu mare concizie la întrebarea dumneavoastră, aș spune că am renunțat la teoria tehnicii freudiene și am adoptat varianta relațională a comportamentului său clinic. Desigur, cu toate îmbogățirile tehnice acumulate între timp în psihanaliză, în special în ce privește transferul și contratransferul.

La începuturile psihanalizei, aceasta mai era numită și „cură prin iubire”. S-a schimbat felul în care înțelegeți iubirea odată cu practica îndelungată a psihanalizei?

Răspunsul meu este categoric afirmativ. Ca psihanalist văd cu totul altfel lucrurile decît le vedeam în perioada mea prepsihanalitică. Nucleul dur al iubirii, cu totul irațional, este dat de transfer, adică de proiectarea asupra persoanei iubite a unor sentimente foarte vechi pe care le-am avut în copilărie față de persoanele cele mai apropiate, în primul rînd față de părinți. Psihologia populară a sesizat înaintea psihanalizei că ne alegem partenerii după modelul părinților, bărbații după modelul mamei, iar femeile după modelul tatălui. În termeni psihanalitici, transferul (matern sau patern) ne conduce din inconștient spre sufletul-pereche, spre alesul inimii noastre. În iubire se retrăiesc nu doar sentimente pe care le trăim prima dată în perioada 3-5 ani, cînd ne îndrăgostim de mama sau de tata (complexul Oedip), ci și sentimente foarte vechi, de la începutul vieții, din relația cu mama. Nevoia de fuziune, atît de imperioasă și fascinantă, de acolo provine.

Ca psihanalist, cred că transferul este doar o condiție necesară, dar nu suficientă pentru iubire. O relație de iubire care se bazează doar pe transfer nu poate supraviețui în timp, dacă nu ține seama și de realitatea partenerei sau partenerului. O iubire are șanse să dureze doar dacă transferul și realitatea pot conviețui. Cine trece printr-o psihanaliză are posibilitatea de a-și înțelege inconștientul și implicit transferurile din relațiile cotidiene, ceea ce îl împiedică să ajungă în impasuri existențiale.

(…)

Citiți continuarea interviului pe site-ul revistei Dilema.