Pornind de la recenta traducere a cărții lui Richard S. Lazarus ”Emoție și adaptare” (Editura Trei), profesorul universitar clujean Daniel David, psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală, ne-a vorbit despre prejudecățile referitoare la abordarea cognitivă, despre capcanele psihologiei ”simțului comun”, precum și despre mecanismele psihice care stau la baza emoțiilor. Totul într-un interviu apărut pe site-ul psihoterapie.net, din care redăm mai jos două dintre răspunsuri:

***

Obișnuim să considerăm emoțiile  drept niște reacții spontane (râdem ”din nimic”, ne îndrăgostim ”dintr-o dată” etc.), pe când Lazarus, pare-mi-se, propune altceva: să vedem emoțiile ca niște efecte ale unor ”evaluări cognitive”. Adică mai întâi gândim și abia apoi iubim… Nu contravine asta psihologiei de ”bun simț”?

Ba da, contravine simţului comun! Dar simţul comun nu excelează în a genera cunoaştere; el excelează în a genera morală! În domeniul cunoaşterii, simţul comun a creat de-a lungul istoriei umanităţii multă pseudo-cunoaştere (falsă cunoaştere).

În exemplu dat de dvs., simţul comun ne spune că suntem trişti deoarece ne-a murit cineva apropiat, suntem furioşi deoarece nu ne ascultă copii etc.; aşadar, simţul comun ne spune că emoţiile noastre sunt generate de evenimente de viaţă. Ei bine, ştiinţa psihologică arată că acest lucru este fals. Nu suntem trişti deoarece ne-a murit cineva apropiat; suntem trişti deoarece interpretăm într-un anumit fel faptul că ne-a murit cineva apropiat. Nu suntem furioşi deoarece nu ne ascultă copiii; suntem furioşi deoarece interpretăm într-un anumit fel faptul că nu ne ascultă cei mici. Aşadar, nu evenimentele de viaţă ne influenţează, ci modul în care le interpretăm; în acelaşi eveniment de viaţă, oameni diferiţi, cu interpretări diferite, au reacţii emoţionale  diferite. Această maximă filosofică (vezi Epictet) – ”Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care le interpretăm” – a primit în psihologia cognitivă un suport experimental. Atenţie însă: când vorbim de interpretări, ele se referă atât la prelucrări informaţionale conştiente, cât şi la cele inconştiente. Când vorbesc de ”prelucrări inconştiente”, nu mă refer la ”inconştientul psihanalitic”, dinamic, umed şi pulsional, care din punct de vedere experimental are în psihologia modernă existenţa lui Moş Crăciun, ci la un ”inconştient cognitiv”, în termenii percepției, învăţării şi memoriei implicite, care au o bază experimentală.

În cartea sa, ”Emoție și adaptare”, Lazarus vorbește despre emoție ca parte din coping, din adaptarea la provocările mediului. Or, de obicei emoția e văzută ca o bruiere a încercării noastre de a ne adapta rațional la mediu. În ce fel emoția ajută (și nu încurcă) demersul individual de adaptare?

În ceea ce priveşte mecanismele cognitive implicate în emoţii, cele mai importante sunt: (1) evaluările (appraisals) primare şi secundare şi (2) mecanismele de coping urmate de  reevaluări (reappraisals / metaappraisals). Aşadar, veriga ultimă în generarea emoţiilor este reprezentată de evaluări (de prelucrările informaţionale). Emoţiile pot fi funcţionale sau disfuncţionale în funcţie de caracteristicile pe care le au (de ex.: intensitate, frecvenţă, durată) şi în funcţie de consecinţele lor cognitive, comportamentale şi psihofiziologice. Atenţie, însă: caracterul funcţional / disfuncţional nu se suprapune peste valenţa pozitivă / negativă. Emoţiile cu valenţă negativă pot să fie funcţionale (de ex.: îngrijorarea care te motivează într-o situaţie de examen) sau disfuncţionale (de ex.: panica ce te blochează într-o situaţie de examen). La rândul lor emoţiile cu valenţă pozitivă pot să fie funcţionale (de ex.: o stare de calm / relaxare după atingerea unui scop) sau disfuncţionale (de ex.: o stare de calm / relaxare înainte de atingerea unui scop, emoţiile pozitive din stările hipomaniacale etc.).