”Gazeta Sporturilor” și Editura Trei lansează miercuri, 29 februarie, un nou volum din seria de psihologie practică.

În volumul „Criza adolescenţei. Căi de a o depăşi cu succes”, psihiatrul francez Stéphane Clerget le explică părinților cum să-și sprijine adolescentul să iasă cu bine din acea perioadă tulbure în care imaginea corporală, preferințele şi modelele îi sunt complet bulversate.

Iată și un fragment dedicat în special părinților bântuiți de angoasa îmbătrânirii:

Nu doar adolescenții, dar și părinţii se simt derutaţi de transformările corporale ale copilului lor, mai ales dacă este vorba de primul copil. Când mutaţia este rapidă, nu-şi mai recunosc copilul. Tatăl este marcat de faptul că fiul este mai puternic şi mai înalt cu un cap decât el. Mama, îngrijorată de propriul corp care devine mai puţin ferm, se compară cu fiica sa, ale cărei forme feminine se afirmă ca fiind cuceritoare. Şi tatăl se poate simţi deranjat de venirea unei „noi“ tinere acasă.

Părinţii sunt cu atât mai mult afectaţi cu cât, ajunşi la mijlocul vieţii, asemenea adolescenţilor, îşi pierd controlul asupra propriului corp care nu îi mai ascultă la fel de bine ca înainte. Nu mai urcă etajele aşa de repede, o durere la genunchi îi împiedică să mai practice un sport ca altădată, iar durerile de spate le amintesc că au îmbătrânit şi au lăsat tinereţea în urmă. Anumiţi părinţi, prin reacţiile lor, încearcă să-şi mascheze propriile transformări corporale: merg la sală sau apelează la chirurgia estetică.

Adolescenţii îşi apostrofează adesea părinţii destul de dur:

„Mamă, cred că ar trebui să mai slăbeşti puţin“,

„Tată, parcă eşti mai cocoşat în ultima vreme“.

Aceste cuvinte nu trebuie luate ca o simplă agresiune sau o rivalitate naturală. Exprimă şi neliniştea adolescenţilor în ceea ce îi priveşte pe părinţii lor sau pe ei înşişi. Chiar dacă acest lucru poate părea paradoxal, îmbătrânirea provoacă adolescenţilor multă angoasă. Cred că aceasta se explică prin conştientizarea transformărilor fizice ale ciclului vieţii, ca urmare a experienţei proprii, a noilor concepţii despre moarte (copilul crezându-se parţial nemuritor) şi a constatării îmbătrânirii părinţilor, realitate percepută printr-o nouă raportare, mai lucidă, la aceştia.

Dacă le sunt adresate asemenea remarci, părinţii ar trebui să răspundă copiilor lor în aşa fel încât aceştia din urmă să se simtă în siguranţă. Arătându-se senini şi înţelepţi, şi fără a fi fatalişti, declarând că fiecare vârstă are avantajele şi dezavantajele ei, îşi vor ajuta copiii să accepte trecerea timpului. Umorul este şi el un bun mijloc de a dedramatiza acest tip de trăire. Astfel, tatăl ar putea răspunde:

„Este adevărat că sunt mai adus de spate, dar mă simt încă în formă, am încă o vedere bună şi, în plus, soţia mea încă mă mai găseşte fermecător. În orice caz, am fost capabil să cresc mare un fiu puternic de care sunt mândru“.