Aceasta nu este o pagină de jurnal, este un spaţiu, un canal prin care îmi trimit cuvintele spre lume, apoi spre mine, le reformulez şi le retrimit spre lume. Nici nu ştiu ce vreau să scriu, uneori, nici nu ştiu ce mai simt sau dacă mai simt, ce sunt sau cine sunt. Sunt nehotărâtă, sunt confuză, mă simt necunoscătoare, prostuţă chiar, într-o lume care abundă în informaţii şi emoţii. Sunt rece, în lumea mea. Nu sunt nemuritoare, din contră.

Uneori încerc să îmi recapitulez viaţa. Să o aşez pe capitole. Câte capitole ar avea viaţa mea? Cum le-aş delimita? Pe ani, pe luni, în funcţie de anumite evenimente, în funcţie de aşa-numitele vârste psihologice, în funcţie de casele în care am locuit? Cum aş proceda?

Prima etapă, probabil, ar fi scurta perioadă de 11 luni în care am avut o familie completă, o mamă şi un tată. Fericiţi? Poate. Iubăreţi? Cu siguranţă. Şi între ei, şi cu mine.

 

Despre boala si Despre cum am aflat de ea…

Nici nu ştiu cu adevarat când începe povestea mea. Nu ştiu când au început simptomele, „cosmarul“, cum obisnuiam sa îl numesc pâna acum câteva luni. Cert este ca acum, la aproape 6 ani dupa ce a izbucnit toata povestea asta, nu ma mai simt uitata de Dumnezeu, nu mai am impresia ca mi s-a întâmplat ceva rau. Ma bucur ca am avut o astfel de experienta. Am învatat sa ma accept si sa lupt cu greutatile vietii. De ce sa fug si sa pierd vremea întrebându- ma „de ce mie?“. Pâna când puteam sa fac asta? Am trecut de mult timp peste starea aia de şoc. Am ajuns chiar să îi mulţumesc vieţii, lui Dumnezeu, că mi-au dat ocazia să lupt, să devin mai puternică, să înţeleg ce înseamnă viaţa şi de ce este atât de preţioasă.

Aveam 13 ani. În vara aceea mi se întâmplaseră lucruri ciudăţele. În primul rând, leşinăm din senin sau vomităm, indiferent ce mâncam sau dacă mâncam. De asemenea, când ţi-era lumea mai dragă, îmi curgea sânge din nas. La mare, văzusem că abdomenul meu e mai balonat şi mama a dat verdictul de apendicită, cu gândul că o rezolvăm noi când ne întoarcem în Braşov. Dar, cum nu aveam alte simptome, nu ne-am grăbit să mergem la doctor, mai ales că eu întotdeauna am fost un copil cu personalitate, care nu a ştiut să se supună şi nici măcar nu a încercat. Însă lucrurile au devenit din ce în ce mai naşpa, şi leşinurile astea mă împiedicau să mă joc. Devenise înfricoşător. Într-o zi, prietenele mele de joacă au sunat-o pe mama la serviciu. Eram la ele acasă şi am leşinat. Mama a venit urgent şi m-a dus la Spitalul Militar din Braşov, pentru că acolo cunoştea mătuşa mea pe cineva. Asta a fost pe 2 octombrie 2002, dacă nu mă înşel, chiar într-o zi de miercuri. Au urmat multe zile de analize, şi pe 14.10.2002 m-am operat. Cel care a scos tumora a fost renumitul doctor Pesamosca. Iar din noiembrie 2002 am început chimioterapia la IOB (Institutul Oncologic Bucureşti), sub îngrijirea medicului Dragomir. Au urmat cele mai urâte şase luni din viaţa mea. Totul se transformase. De la păpuşi şi hăinuţe croite pentru păpuşi, trăiam acum într- un univers al acelor şi al branulelor; de la miros de prăjituri, la miros de medicamente, de la desene animate, la a vedea zilnic copii chei şi condamnaţi, de la libertate şi veselie, la a fi închisă într-o celulă de spital… Pot spune că, spre deosebire de ceilalţi copii, eu chiar am fost „norocoasă“: doar şase cure de chimio, câte o săptămână, o dată la trei săptămâni. Plus analize de sânge, bunicele în condiţiile date. Bine, ce-i drept, cu multă spagaă, pentru a obţine medicamentele necesare. Alţi copii vomitau non-stop, eu cred că am vomitat doar o dată. Aveau dureri mari, eu eram zbanghie. În spital, mi-am făcut prieteni care acum nu mai sunt printre noi, dar de care îmi amintesc atât de bine, încă îmi tresare inima când le rostesc numele… Şi chiar am fost îndrăgostită de un băiat din Craiova, care nu avea un picior. Ne făcuserăm mica noastră gaşcă de „canceroşi“ puşi pe glume. Eram eu, ceva mai rockeriţă pe atunci, şi cu (prea) multă personalitate, era Lavi, o fată frumoasă ce pierduse un păr foarte lung, cu un cancer la ficat, băiatul cu un picior, Răzvi (cât de chipeş era, şi ce ochi blânzi), un băieţel cu glume cam îndrăzneţe în programul vârstei lui de doar 5 anişori (îl chema Prichi), mai era o fată, Elena, bolnavă de leucemie… şi Adrian… vai şi câţi alţii!! S-au dus, aşa tineri, morţii nu i-a păsat de vârsta lor. Poate de-asta m-am şi răzvrătit, după aceea, deşi terminasem tratamentul şi aveam analizele perfecte. Ei mureau pe capete, în timp ce analizele mele erau perfecte, aşa că am început să îmi fac destul de mult rău şi să fac exact lucrurile pe care nu aveam voie să le fac. Eu o numesc perioada de rebeliune. M-a ţinut până printr-a noua, când am aflat că a recidivat! Adică trebuia să o iau de la capăt. Operaţie, chimio, căderea părului… totul… şi m-am prefăcut doi ani faţă de colegii de liceu că sunt bine. S-a aflat că avusesem cancer abia la lansarea de carte, în 2006. Tudor ştia pentru că am vrut de la începutul relaţiei să ştie în ce se bagă. Şi încă 2-3 prietene şi mama. Bine, şi familia. În rest, nu am spus până atunci. Voiam să fiu doar Daria din Şaguna, nu tipa aia bolnavă de cancer…

Cum a evoluat de-a lungul timpului? Păi, a tot crescut burtica… eu am ţinut-o cât de cât în frâu cu dieta vegetariană şi tratamentele naturiste, dar se pare că s-a cam obişnuit cu ele… acum încerc două tratamente noi şi mă forţez să gândesc pozitiv. Era aşa natural înainte să fiu optimistă şi să zâmbesc… acum sunt ca o papuşă mecanică, e foarte greu.

 

Cum au reacţionat ceilalţi? 

Păi, mama, exact în 2002, când am aflat, parcă înnebunise. Tatăl meu a murit când eu aveam 11 luni, aşa că, practic, eu sunt tot ce are (nu s-a recăsătorit)… aşa că a fost disperată. În perioada aceea ne-a ajutat foarte multă lume, şi cu bani, şi moral… familia a încercat să se impună în privinţa chimioterapiei pentru că eu cu mama o luasem un pic razna, refuzam să credem că e necesară. Colegii din generală? Baieţii au reacţionat frumos, veneau, mă luau de acasă şi îmi duceau ghiozdanul, mă aduceau înapoi, ba chiar doi s-au îndrăgostit de mine (eu zic că de fapt li se părea, din cauza poveştii cu boala)… iar fetele, oroare… auzeam replici pe la spatele meu de genul: „eu ştiu pe cineva în clasa noastră care nu are păr şi poartă perucă“ sau, odată, când m-am dus la profa de fizică să mă învoiesc că mi-era rău, a acceptat să îmi dea drumul acasă doar dacă îi arătam cum sunt eu cheală, fără perucă… un monstru de femeie! Dar au fost şi mulţi oameni minunaţi, cum ar fi proful de mate şi profa de română, cei care m-au convins să nu renunţ la şcoală şi să continui. Despre Tudor nu pot să zic ce reacţie a avut, că nu ne cunoşteam atunci, dar când i-am spus a fost foarte chill, nu a zis nici aoleu, şi nici vai, draga de tine… cred că i-am stârnit puţină admiraţie.

Fragment din Simplu, Daria de Daria Hornoiu