Jeffrey A. Kottler, co-autorul renumitei cărți de cazuri de psihoterapie Mumia de la masa din sufragerie susține la București în perioada 10-11 iunie, workshop-ul “IN CULISELE PSIHOTERAPIEI”.
În urma atragerii unor sponsori, organizatorii evenimentului
oferă o TAXĂ REDUSĂ de 250 RON/zi .
La finalul celei de-a doua zile de workshop, Editura Trei va lansa ediția în limba română a cărții lui Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson
“Clientul care m-a schimbat”
Iată un fragment dintr-un caz de terapie de grup relatat de Jeffrey A. Kottler, iritat la acea dată de clienții săi superficiali și cu gândul la o nouă călătorie în Nepal (foto).
***
Într-un sens, cea care mă transformă cel mai mult este tot timpul ultima mea şedinţă.
Să luăm seara trecută, de exemplu. Conduceam un grup de terapie în care participanţii îşi făceau introducerea obişnuită cu care începe fiecare şedinţă. Este un grup destul de diversificat, cel puţin din punct de vedere cultural, care include o treime latino-americani, o treime asiatici şi ultima treime este împărţită între arabi din Orientul Mijlociu şi albi. Cu toate acestea, este acel fel de omogenitate la care te-ai aştepta de la un grup de consiliere compus din studenţi care iau parte la şedinţe în cadrul cursurilor lor de formare.
— Mi-a mers foarte bine săptămâna asta, a spus o femeie. Chiar că nu am multe de spus. Doar aceleaşi lucruri, aceleaşi lucruri.
A oftat, ca şi cum s-ar fi scuzat pentru stabilitatea pe care o simţea.
— Mda, ştiu ce vrei să spui, a încuviinţat altcineva. Sunt doar îngrijorat de lucrarea pe care o am de făcut la alt curs. După ce o s-o termin, o să fie bine. Acum însă nu mă pot gândi deloc la altceva.
Şi aşa au mers lucrurile în următoarea jumătate de oră, în care fiecare participant a vorbit declarând că efectiv nu avea multe de spus pentru săptămâna aceasta. Au fost câteva excepţii, desigur, reprezentate de doi participanţi care chiar aveau ceva probleme la care voiau să lucreze, dar marea majoritate emitea limpede mai multe mesaje:
(1) „Nu vreau realmente să fiu aici“;
(2) „Sunt plictisit, dar o să încerc să fiu atent“;
(3) „Chiar dacă aş avea suficientă încredere în tine ca să vorbesc despre problemele mele (încredere pe care nu o am), mai degrabă nu le-aş aţâţa. Dacă nu te superi, aş prefera să le ţin ascunse.“
După o vreme, am găsit că e greu să ascult mai departe. Frustrarea mea iniţială lăsase locul tristeţii, apoi îmbufnării totale. Îmi ziceam că, dacă e să fiu sincer, nici eu nu voiam să fiu aici. Părea o pierdere de timp să facem totul maşinal, să ne prefacem că depunem un efort, când, de fapt, cei mai mulţi îşi iroseau timpul.
Mi-am dat seama că eram atât de neatent, încât nici nu mai ascultam. Mă gândeam la o călătorie apropiată în zonele rurale ale Nepalului, unde urma să particip la nişte ateliere de lucru. Îmi reprezentam feţele celor pe care voiam să îi întâlnesc şi în mod special ale copiilor pe care voiam să îi văd.
— … aşa că mă gândeam că poate o să îmi fac un program diferit, poate să mă scol mai devreme ca să nu mai întârzii mereu la şedinţele de grup, aşa cum am făcut şi azi. Îmi pare rău, dar traficul pe autostradă a fost cumplit. A fost un accident sau aşa ceva…
Vocea unei membre ale grupului pătrunse în fanteziile mele evazioniste. Tot vorbe goale, mi-am zis impacientat. Ce pierdere de timp!
Trebuia să o las să continue? Trebuia să spun ceva despre modurile în care oamenii ascund şi evită atât de evident intimitatea reală cu ceilalţi? Trebuia să abordez spaimele adevărate care inhibă asumarea mai autentică a riscului de-a vorbi? […]
Leave a Reply