Dintre toate, de departe cel mai interesant, am găsit a fi capitolul al VIII-lea al cărții Hipnoza. Folosirea hipnozei pentru reactualizarea amintirilor traumatice s-a dovedit a fi o lamă nicidecum tocită, ci cu tăișul acuns, scrie Dana Țabrea pe blogul Filosofia@Iași.

Când s-a dovedit că prin sugestie îi pot fi induse pacientului amintiri false, hipnoza a fost blamată în presa timpului (sfârșitul secolului al XX-lea) pentru că ar fi fost folosită în crearea de personalități multiple (identitate disociativă) la persoanele asupra cărora a fost folosită.

Până și Freud folosea sugestia (fără să abuzeze, ba chiar evitând termenul de ”hipnoză”) pentru a-și trata pacientele nevrotice (suferind de nevroză obsesională ori isterie), asistîndu-le în reactualizarea amintirilor traumatice uitate ori refulate.

Însă unii cercetători pun serios la îndoială chestiunea. În concepția adversarilor hipnozei, asemenea amintiri false nu sunt decât create în pacienți, folosindu-se forța sugestiei. Mai mult, personajul care își amintește nu-i decât un dublu al conștiinței subiectului, hipnoza devenind vinovată în opinia acestor adversari de fenomenul tulburărilor de personalitate multiplă sau de identitate disociativă. Teoria lui Freud despre refulare era centrată pe conflictul dintre eu și supraeu și, de asemenea, pe uitarea în mod inconștient a unor experiențe traumatice, care nu corespund autoreprezentării personale despre sine. Psihanaliza miza pe reactualizarea amintirii traumatice refulate pentru vindecare.

Însă au existat și cercetători care au arătat că amintirile pot fi modificate, ba mai mult, construite prin sugestie. Experimente folosind tehnica hipnozei bazată pe regresia de vârstă au arătat cum subiecților le pot fi induse amintiri false, un anume procent ajungând chiar să aibă convigerea că amintirile lor sunt reale, lucru care nu se întâmplă efectiv atunci când subiecții nu sunt hipnotizați. Teoriile privind tulburarea de identitate disociativă (TID) nu sunt susținute prin conceptul de refulare formulat de Freud (pentru care psihicul uman apare organizat pe niveluri / straturi supradimensionate – conștiința deasupra, iar inconștientul dedesubt). Dimpotrivă, așa cum susține Janet, scindarea conștiinței în componente în loc să apară pe verticală, se produce pe orizontală. Potrivit acestei concepții disociative despre amintirile refulate, o amintire traumatică este izolată de conștiința obișnuită, ajungând să existe într-un ”flux paralel al conștiinței” .

Modelul posttraumatic modern al tulburărilor disociative se bazează tocmai pe concepția lui Janet despre disociere, iar nu pe conceptul de refulare freudian. Potrivit acestui model, ”psihicul uman poate crea personalități multiple ca reacție la trăirea în copilărie a unui abuz…”.

Există, însă, cercetători care susțin că diagnosticul TID ar reprezenta un construct cultural, iar simptomele s-ar manifesta în urma unor sugestii date de terapeut ori influențe mass-media etc.. Într-un final, în număr restrâns, sunt și unii care susțin că simptomele ar fi false ori autoinduse. Herbert Spiegel, terapeut, susține ipoteza construirii personalităților multiple, discordante prin intermediul sugestiei și al hipnozei (studierea cazului Sybil, pacient, Wilbur, terapeut).

Chiar dacă a reprezentat instrumentul descoperirii personalităților multiple ori cel prin care acestea au fost create, hipnoza a jucat un rol central în cazul respectiv. Cu toate acestea, cei ce critică hipnoza vin cu noi și reînnoite dovezi contra acestui procedeu: psihoterapeuții care folosesc hipnoza au mai mulți pacienți diagnosticați cu TID decât cei ce n-o folosesc. (…)

Citește întreaga recenzie pe blogul Filosofia@Iași.