— Și‑acum, lucrul pe care l‑ați așteptat cu toții…, se aude, apoi un răpăit mititel ca de tobe cuprinde tot parcul. Deși se credea cândva c‑a dispărut cu desăvârșire, cocorul‑dunelor a fost readus la viață doar pentru o singură zi! Cea mai veche pasăre cunoscută omului! Ruda cea mai apropiată a dinozaurilor! Mișcările misterioase ale cocorului‑dunelor e posibil să fi reprezentat modul în care dansau dinozaurii! Vă rugăm să întâmpinați cum se cuvine Păsările Migratoare din Apus!
Aplauzele a cinci mii de oameni îți cam dau fiori pe șira spinării. Theo face un pas înapoi. Ne‑am pictat pielea în cenușiu, cu excepția ochilor, care sunt înnegriți, și a frunților de‑un roșu de‑a dreptul șocant, exact ca ale păsărilor adevărate. Scotty ne conduce, deschizând calea, iar noi îl urmăm, mișcându‑ne cu atenție picioarele pe pământ și‑ntinzându‑ne gâturile în sus, apoi mișcându‑le dintr‑o parte‑ntr‑alta. Trei dintre noi se mișcă la unison vreo câțiva pași, apoi rup rândurile, de parcă orice uniformitate ar fi fost absolut întâmplătoare. Picioarele‑mi sunt inflamate și gâtul înțepenit, dar nu face nimic, un cocor nu are habar de astfel de lucruri. O mie de aparate de fotografiat păcăne și ne urmăresc fiecare mișcare. Cât de mulți oameni au putut înghesui în tribune, cu toții se apleacă în față și se holbează la noi. Un ecran aflat la vreo șase metri deasupra noastră ne proiectează dansul pentru ceilalți. Un copil se pune pe bocit.
Mergem încetișor spre ei, până când suntem centrați fix în fața tribunelor. Theo pășește‑n urma noastră, imitându‑ne, dar nu e încă la curent cu tot ceea ce facem, nu are încă încredere în instinctele dinăuntrul său. O putere crește și tot crește în gâtlejul meu și‑mi înalț capul pentru a slobozi un lung și urât „Augarooo‑a‑a‑a, au!“ Celelalte păsări… ceilalți bărbați se‑ndepărtează legănându‑se de mine. Keith își ridică brațele și astfel aripile lungi se desfac larg urma lui. Țopăie o dată, de două ori în aer. Eu dau iar strigăt.
Scotty imită ca un ecou țipătul meu, iar Hector sare‑n sus și‑și mișcă gâtul dintr‑o parte‑ntr‑alta. Aterizează. O răsuflătoare de abur șuieră în sus din pământ, și noi ne ghemuim jos și ne‑ntindem aripile, mai puțin Theo, care‑i suflat mai departe. Se ghemuiește cât de repede poate.
Nu te mai gândi, fii! Lasă‑l să vină la tine, i‑aș spune, dar pasărea dinlăuntrul meu preia controlul asupră‑mi. ADN‑ul altoit și memoria păsărească îmi pulsează prin mușchi și membre.
Gâtul mi se mișcă dintr‑o parte‑ntr‑alta, gustând aerul, simțind vântul pe obraz și aerul cald care suflă spre noi dinspre gheizerul ca un stup. Gheizerul Anemone începe să gâlgâie și să se umple cu apă, crescându‑ș i presiunea în același timp în care presiunea crește și‑n mine. Totul e sincopat și aripile mele se mișcă odată cu rotația planetei și a soarelui. Două păsări încep să țopăie în sus și‑n jos, bătând din aripi. Sărind una spre cealaltă, apoi repede‑napoi, punându‑ș i la încercare forța și virilitatea. Mă ghemuiesc la pământ și plutesc apoi în față, cu aripile întinse. Doi sar peste aripile mele. Un altul strigă „Augarooo‑a‑a‑a, garoo‑a‑a‑a, au!“ — o provocare și‑o promisiune. Țipătul trece prin mine și mă‑nalț mândru. Mă ghemuiesc și‑apoi sar în văzduh, cu aripile‑ntinse‑n sus, deasupra mea, în timp ce mă răsucesc spre ceruri și cad înapoi pe pământ într‑o spirală. Bătând agresiv din aripi, mă‑ntorc cu fața spre Theo — mă uit fix în ochii lui și mă reped spre el de două ori, cu trupu‑mi parcă scos din țâțâni la mijloc. Încă nesigur, el îmi imită mișcările. Mă dau înapoi, simțind toată dogoarea mișcărilor lui, chiar dacă puiuțul n‑o poate simți încă.
— Garooo‑a‑a‑a! strigă spre mine, apropiindu‑se și mai mult de pasărea din lăuntrul său. Pășesc într‑o parte și m‑aplec spre el. Keith se alătură cercului nostru și‑ș i întinde aripile, cu chipul său cenușiu și roșu devenit la fel de lipsit de orice expresie ca și‑al unei păsări. La unison, alergăm spre gheizerul Plume și, unul câte unul, sărim peste el. Groapa din pământ bolborosește cu apă clocotită sub noi. O înfruntare, o provocare adresată mamei, iar ea ne lasă să trecem, nemistuiți de dogoare. Ne întoarcem și dansăm, imitându‑ne unii altora mișcările, cu fețele spre mulțimea de americani zdrențuroși care mestecă crenvurști din soia și batoane de iarbă‑de‑mare prăjite. (…)
Oamenii bat din palme și puștii sar în sus și‑n jos pe fragilele bănci de metal. Zâmbesc în sus, spre ei. Puține mai sunt lucrurile pe care oamenii din țara asta le mai așteaptă cu nerăbdare, și mă bucur să fiu unul dintre ele. Tinere cu expresii hămesite ne cercetează din cap până‑n picioare, așa cum fac și vreo câțiva dintre bărbați. Fără de vreun folos — niciunul dintre noi nu poate fi activ sexual în timpul migrației. Asemenea păsărilor, avem alte idei fixe. Cu toate astea, nimănui nu‑i displac privirile admirative.
Ne întoarcem cu spatele și ne îndepărtăm de ei, înapoi către cabanele din bușteni falși unde ne‑au cazat. Theo merge‑n urma mea, hotărând, presupun, că nu‑s chiar atât de nefolositor.
Înveți tot soiul de lucruri despre un om când dansezi cu el.
Fragment din povestirea Modul de trai migrator al dansatorilor, de Katherine Sparrow,
publicată în ANTOLOGIA NEBULA 2013
Leave a Reply