Nu știi niciodată foarte bine dacă, până la urmă, îţi plac într‑adevăr sau nu: soldurile, sărbătorile de sfârșit de an, cumpărăturile.
Din când în când, te amuză să navighezi prin toată această frivolitate și neseriozitate; și prin această veselie. E amuzant să‑ţi cumperi haine noi, obiecte frumoase, să profiţi de ele, să le dăruiești. Dar, uneori, asta îţi provoacă gânduri negre, aproape greaţă. Sau, cel puţin, un soi de indispoziţie ciudată.
Îţi amintești astfel de o mare disperare dintr‑o sâmbătă după‑amiază, în perioada soldurilor. Erai acolo, pe trotuar, cu toate pachetele în braţe, gata totuși să alergi spre alt magazin. Și, deodată, ai ieșit din situaţie, ai ieșit din solduri, ai ieșit din toată acea atmosferă în care te bălăceai fără măcar să te gândești. Ai ieșit din toate astea, sau invers, ai revenit la tine însuţi. Te simţeai atunci găunos, pustiu. Îţi puneai niște întrebări ciudate: Am într‑adevăr nevoie de toate chestiile astea? Acest gen de activităţi mă fac într‑adevăr fericit? Cu asta vreau eu să‑mi umplu viaţa? După toate astea trebuie să alerge societatea noastră? Să muncim mai mult ca să cumpărăm mai mult? La ce anume sau cui mă supun trăind astfel?
Nici măcar nu aveai nevoie să‑ţi pui aceste întrebări, cunoșteai răspunsul. S‑a isprăvit, soldurile erau încheiate pentru tine. Nu ai mers până într‑acolo încât să arunci cumpărăturile pe jos, în ciuda unei scurte dorinţe de a o face care ţi‑a trecut prin cap. Le‑ai păstrat, dar te‑ai întors acasă liniștit, fredonând un vechi refren din adolescenţă, o șansonetă care vorbea despre cum poţi să trăiești chiar din dragoste și apă proaspătă. Ai redevenit tu însuţi…
(…)
Facilitatea, rapiditatea, risipa, opulenţa blochează în noi experienţele de lentoare și de introspecţie; ele împiedică acele capacităţi de reflecţie asupra noastră înșine și de reglare a echilibrelor noastre lăuntrice. Atunci se produce marea confuzie: stările noastre sufletești sunt dispersate, debusolate, superficiale, nesatisfăcute, dependente de toţi negustorii de distracţii din lumea înconjurătoare. Nu este o bogăţie, ci o poluare, o invadare a minţii noastre și nu numai a comportamentului nostru de consumatori. Aceasta seamănă cu ceea ce se întâmplă cu materialele plastice ori cu pesticidele: se acumulează cu încetul în noi. De aceea, toate studiile sunt de acord: cu cât o persoană (sau un grup de oameni) este mai stimulată de valori materialiste, cu atât este mai nefericită. E simplu ca bună ziua.
(…)
Ne luptăm ca să protejăm viaţa sălbatică, fauna, flora… Nu ar trebui oare să facem același lucru cu viaţa noastră lăuntrică? Și ea este în mare pericol.
Leave a Reply