Cochetărie web: „Partenerii par să se cunoască bine, dar sînt ruşinaţi să se privească şi să-şi vorbească.”

Pe monitor eşti mai viu, mai liber, mai concentrat şi mai solicitat.

Toate epitetele care odată desemnau tensiunea romanescă – captivant, incitant, excitant, copleşitor – au părăsit palierul literaturii şi s-au mutat în mansarda monitorului. Unui om obişnuit cu intensitatea imaginilor în pixeli realitatea îi apare ca searbădă şi neatrăgătoare. Puberii care îşi petrec nopţile masacrînd trupe de comando în jocuri video, adolescenţii care se frămîntă cu ochii pe siteuri porno şi adulţii care-şi caută perechea pe siteuri de întîlniri amoroase – toţi, atunci cînd închid laptotpul, au senzaţia că se întorc la o lume ternă.

Reacţia e justificată: după ce te-ai electrocutat digitalic la un ecran de înaltă tensiune, a vîrî degetul în priza vieţii aduce a pişcătură monotonă. (…)

De aici încolo, evoluţia e previzibilă: tînărul preferă voluptăţile virtuale evitînd cît mai mult realitatea, iar ceea ce înainte era pas intermediar în mijlocirea unei relaţii umane devine scop în sine. Nu te mai preocupă fiinţa de la capătul relaţiei electronice, ci imaginea pe care tu i-o oferi, treptat ajungînd să te identifici cu această imagine pînă la a o repudia pe cea reală.

Cînd totuşi coborîrea în lume se petrece, identitatea virtuală, cu toată suita de reflexe dobîndite pe ecran, nu mai poate fi abandonată. Aşa se face că un copil rămîne războinic chiar şi după ce a închis calculatorul, răstindu-se la profesoară şi ameninţînd-o cu moartea, iar un adolescent, ignorant în privinţa farmecului preliminar al flirtului cu o fată, îi cere pe şleau un act viguros de balansare sexuală. (…)

Încălecarea planului real cu cel virtual merge pînă acolo că doi tineri care s-au cunoscut pe un site de întîlniri amoroase, în clipa în care ajung faţă în faţă, nu mai au ce să-şi spună.

„Partenerii par să se cunoască bine, dar sînt ruşinaţi să se privească şi să-şi vorbească. Puţină atenţie îndreptată asupra schimbului de vorbe şi priviri arată că aceste persoane s-au cunoscut în spaţii virtuale. Problema e că şi-au vorbit atît de mult fără să se vadă încît li se pare necuviincios să continue să-şi povestească aceleaşi lucruri acum, cînd se văd. Cum să garantezi reuşita întîlnirii cînd preliminarele sociale n-au constat decît în textul cuvintelor schimbate şi nimic altceva? Cum să uiţi tot ce a fost spus şi să fii dintr-odată sensibil la neprevăzutul unei priviri, al unui zîmbet sau al unui fior?“ (p. 61)

Deznodămîntul e adesea decepţia, urmată de hotărîrea de a nu mai părăsi stadiul discuţiilor web. Există o „cochetărie web” şi un „flirt web” a căror plăcere se trăieşte fără a mai fi nevoie de întîlniri reale. Îl priveşti pe celălalt prin camera video şi juisarea se face cu ochii la o imagine. Atingerile devin inutile, căci privirea ia locul celorlalte simţuri, culmea fiind că pînă şi creierul cade în capcana senzaţiilor vizuale, pe care le resimte ca provenind de la o fiinţă aievea. Mai mult, tu însuţi guşti emoţia ochilor ca fiind reală, deşi ştii foarte bine că totul e tresărire cineatică.

Citiți întreaga recenzie semnată de Sorin Lavric în revista România literară.