Când cantautorul Herbert Grönemeyer a cerut prin muzica sa, în anul 1986, să se dea puterea copiilor, deoarece aceştia nu sunt mânaţi de setea de putere şi de lipsa de scrupule ale adulţilor, acest lucru a fost perceput, ce‑i drept, în mod simbolic, sub impresia deosebită lăsată de catastrofa de la Cernobîl, ca protest faţă de greşelile generaţiei părinţilor, însă el a reflectat totodată o imagine despre om sau, mai bine spus, o imagine despre copii, care astăzi s‑a ridicat, într‑un mod de‑a dreptul grotesc, la rangul de consens social.
Aparent, lumea copiilor din societăţile occidentale luminate pare să fie, astăzi mai mult decât oricând, în ordine. Nu mai există copii de zece ani care trebuie să muncească din greu în mine, pentru ca familia de acasă să aibă suficientă mâncare. Dacă literatura din jurului anului 1900 a dat naştere unui gen aparte de roman şcolar, care i‑a înfăţişat pe profesori ca tirani (amintim aici de piesa „Deşteptarea primăverii“ a lui Frank Wedekind, de romanul „Rătăcirile tânărului Törless“ al lui Robert Musil sau de proza scurtă a lui Rainer Maria Rilke), astăzi paginile cărţilor sunt umplute cu concepte pedagogice şi texte referitoare la teorii educaţionale, care au ca scop un singur lucru: să‑i înlesnească elevului calea spre niveluri mai înalte de educaţie şi să ducă la o viaţă plină de succes, independentă şi împlinită.
Drepturile copilului sunt o temă importantă, astfel încât, de exemplu, la nivelul politicii locale, în multe comunităţi s‑a încetăţenit introducerea aşa‑numitelor „parlamente pentru copii“. Acolo, copiii pot dezvolta, la fel ca şi adulţii, în cadrul unui proces parlamentar de formare a opiniei, poziţii cu privire la deciziile luate în cadrul comunităţii, care apoi sunt incluse în procesul de luare a deciziilor de la nivelul consiliului municipal.
În ziua de azi, copilul în sine ne pare a fi de‑a dreptul o binecuvântare. Acest efect este amplificat de scăderea numărului de copii din societatea modernă. Faptul că în ultimele decenii s‑au născut tot mai puţini copii transformă copilul, potrivit logicii economiei de piaţă, într‑un bun rar şi, astfel, dezirabil şi valoros, care trebuie tratat în mod privilegiat.
În felul acesta, copiii sunt constrânşi să intre într‑un rol pentru care nu sunt potriviţi, întrucât le lipsesc toate însuşirile psihice necesare pentru a putea îndeplini acest rol. Rolul care le este atribuit este cel de partener al adulţilor.
Când întâlneşti adulţi care discută despre copii aflaţi la vârsta grădiniţei sau la vârsta şcolară timpurie, auzi adesea fraze precum: „Copilul meu are o voinţă puternică, se impune deoarece ştie ce vrea“. Printr‑o asemenea descriere, copilului i se atribuie o personalitate proprie, pe care încă nu o poate avea într‑un stadiu atât de timpuriu al vieţii sale, deoarece dezvoltarea personalităţii începe abia în al optulea sau al nouălea an de viaţă. Prin urmare, ea depinde atât de componentele genetice ale părinţilor, cât şi de stimularea individuală a fiecărei trăsături de caracter.
Ceea ce confundă părinţii din exemplul de mai sus, ca fiind totuna cu „personalitatea“, sunt pur şi simplu nişte comportamente copilăreşti, pe care orice copil le manifestă la această vârstă. Astfel, copiii mici par întotdeauna că au o „voinţă puternică“, deoarece, din punct de vedere mental, încă presupun că sunt singuri pe lume şi pot face orice, după voia inimii. Aceşti copii încă nu au învăţat să privească lumea exterioară şi pe ceilalţi oameni ca pe o delimitare a propriului eu.
Problema constă în faptul că mulţi părinţi, dar şi destui educatori şi profesori au pierdut obiceiul de a le arăta copiilor această delimitare. Ei percep copilul în pretinsa lui personalitate şi mai degrabă îi încurajează şi mai mult trăsăturile imaginate. Însă în felul acesta se împiedică o dezvoltare ulterioară adecvată vârstei a copilului, el rămânând fixat într‑un stadiu psihic al copilăriei timpurii şi având întotdeauna dificultăţi în a se descurca în viaţa cotidiană, care cere permanent recunoaşterea acestor limite.
Fragment din De ce copiii noștri de transformă în tirani de Michael Winterhoff
Leave a Reply