Jeffrey A. Kottler, co-autorul renumitei cărți de cazuri de psihoterapie Mumia de la masa din sufragerie susține la București în perioada 10-11 iunie, workshop-ul “IN CULISELE PSIHOTERAPIEI”.

În urma atragerii unor sponsori, organizatorii evenimentului

oferă o TAXĂ REDUSĂ de 250 RON/zi .

La finalul celei de-a doua zile de workshop, Editura Trei va lansa ediția în limba română a cărții lui Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson

“Clientul care m-a schimbat”

Iată un fragment dintr-un caz de terapie de grup relatat de Jeffrey A. Kottler, iritat la acea dată de clienții săi superficiali și cu gândul la o nouă călătorie în Nepal (foto).

***

Într-un sens, cea care mă trans­for­mă cel mai mult este tot tim­pul ul­ti­ma mea şe­din­ţă.

Să luăm sea­ra tre­cu­tă, de exem­plu. Con­du­ceam un grup de te­ra­pie în care par­ti­ci­pan­ţii îşi fă­ceau in­tro­du­ce­rea obiş­nui­tă cu care în­ce­pe fie­ca­re şe­din­ţă. Este un grup des­tul de di­ver­si­fi­cat, cel pu­ţin din punct de ve­de­re cul­tu­ral, care in­clu­de o trei­me la­ti­no-ame­ri­cani, o trei­me asia­tici şi ul­ti­ma trei­me este îm­păr­ţi­tă în­tre arabi din Orien­tul Mij­lo­ciu şi albi. Cu toa­te aces­tea, este acel fel de omo­ge­ni­ta­te la care te-ai aş­tep­ta de la un grup de con­si­lie­re com­pus din stu­denţi care iau par­te la şe­din­ţe în ca­drul cur­su­ri­lor lor de formare.

— Mi-a mers foar­te bine săp­tă­mâ­na asta, a spus o fe­me­ie. Chiar că nu am mul­te de spus. Doar ace­leaşi lu­cruri, ace­leaşi lu­cruri.

A of­tat, ca şi cum s-ar fi scu­zat pen­tru sta­bi­li­ta­tea pe care o sim­ţea.

— Mda, ştiu ce vrei să spui, a în­cu­vi­in­ţat alt­ci­ne­va. Sunt doar în­gri­jo­rat de lu­cra­rea pe care o am de fă­cut la alt curs. După ce o s-o ter­min, o să fie bine. Acum însă nu mă pot gândi de­loc la alt­ce­va.

Şi aşa au mers lu­cru­ri­le în ur­mă­toa­rea ju­mă­ta­te de oră, în care fie­ca­re par­ti­ci­pant a vor­bit de­cla­rând că efec­tiv nu avea mul­te de spus pen­tru săp­tă­mâ­na aceas­ta. Au fost câ­te­va ex­cep­ţii, de­si­gur, re­pre­zen­ta­te de doi par­ti­ci­panţi care chiar aveau ceva pro­ble­me la care vo­iau să lu­cre­ze, dar ma­rea ma­jo­ri­ta­te emi­tea lim­pe­de mai mul­te me­sa­je:

(1) „Nu vreau re­al­men­te să fiu aici“;

(2) „Sunt plic­ti­sit, dar o să în­cerc să fiu atent“;

(3) „Chiar dacă aş avea su­fi­cien­tă în­cre­de­re în tine ca să vor­besc de­spre pro­ble­me­le mele (încredere pe care nu o am), mai de­gra­bă nu le-aş aţâ­ţa. Dacă nu te su­peri, aş pre­fe­ra să le ţin as­cun­se.“

După o vre­me, am gă­sit că e greu să as­cult mai de­par­te. Frus­tra­rea mea ini­ţia­lă lă­sa­se lo­cul tris­te­ţii, apoi îm­buf­nă­rii to­ta­le. Îmi zi­ceam că, dacă e să fiu sin­cer, nici eu nu vo­iam să fiu aici. Pă­rea o pier­de­re de timp să fa­cem to­tul ma­şi­nal, să ne pre­fa­cem că de­pu­nem un efort, când, de fapt, cei mai mulţi îşi iro­seau tim­pul.

Mi-am dat sea­ma că eram atât de ne­a­tent, în­cât nici nu mai as­cul­tam. Mă gân­deam la o că­lă­to­rie apro­pia­tă în zo­ne­le ru­ra­le ale Ne­pa­lu­lui, unde urma să par­ti­cip la niş­te ate­lie­re de lu­cru. Îmi re­pre­zen­tam fe­ţe­le ce­lor pe care vo­iam să îi în­tâl­nesc şi în mod spe­cial ale co­pi­i­lor pe care vo­iam să îi văd.

— … aşa că mă gân­deam că poa­te o să îmi fac un pro­gram di­fe­rit, poa­te să mă scol mai de­vre­me ca să nu mai în­târ­zii me­reu la şe­din­ţe­le de grup, aşa cum am fă­cut şi azi. Îmi pare rău, dar tra­fi­cul pe auto­stra­dă a fost cum­plit. A fost un ac­ci­dent sau aşa ceva…

Vo­cea unei mem­bre ale gru­pu­lui pă­trun­se în fan­te­zi­i­le mele eva­zio­nis­te. Tot vor­be goa­le, mi-am zis im­pa­cien­tat. Ce pier­de­re de timp!

Tre­bu­ia să o las să con­ti­nue? Tre­bu­ia să spun ceva de­spre mo­du­ri­le în care oa­me­nii as­cund şi evi­tă atât de evi­dent in­ti­mi­ta­tea re­a­lă cu cei­lalţi? Tre­bu­ia să abor­dez spai­me­le ade­vă­ra­te care in­hi­bă asu­ma­rea mai au­ten­ti­că a ris­cu­lui de-a vorbi? […]