Probabil că ar deveni plictisitor să mai subliniem dimensiunea detectivistă a profesiei de medic, atâta timp cât tocmai această dimensiune pare să fie sursa care stârneşte o mare fascinaţie pentru public, îi zgândăre curiozitatea şi îi provoacă inteligenţa. Nu trebuie să ne gândim decât la  arhicunoscutul serial Dr. House pentru a întemeia această idee. În serialul american avem de a face cu un personaj arogant, dispreţuitor, lipsit parcă de competenţe sociale, pe care nimeni nu l-ar căuta, dacă n-ar avea nevoie de el. Cine are nevoie de el? Pacienţii serialului, respectiv publicul din faţa televizoarelor. Atât pacienţii cât şi publicul au nevoie de diagnostic: doar că pentru pacienţii fictivi acesta este o nevoie vitală, în vreme ce pentru privitorii din afara scenariului este mai degrabă o nevoie de divertisment. Recunosc că mă aşteptam, în momentul în care am deschis cartea Lisei Sanders la un soi de abordare pur detectivista a la Dr House (doar auzisem că autoarea prezentului volum, o reputată cliniciană şi jurnalistă, este una din persoanele care au contribuit, într-un fel sau altul la crearea popularului serial): se ia un caz medical dificil şi se conduce cu măiestrie de roman poliţist, cu suişuri şi coborâşuri, cu drumuri înfundate şi cu noi speranţe, cu dozaj adecvat de surpriza şi sentiment de captivitate sau neputinţă până la deznodământul optimist. Doar nu există potenţial mai bun pentru o intrigă plină de suspans decât acea înfruntare cu un adversar ca boala,  atât de aproapiat şi totuşi atât de greu de prins şi de pătruns.

Până şi prototipul popular al detectivului, anume Sherlock Holmes este un personaj pe care Arthur Conan Doyle l-a imaginat pornind de la un chirurg scoţian, deci de la un medic. Da, fără îndoială că activitatea medicală este provocatoare, atâta timp cât nesiguranţa pare a fi mediul ei de mişcare, atâta timp cât cele mai banale aparanţe pot ascunde labirinturi rătăcitoare. Cu toate acestea, probabil că nu mi-ar fi plăcut prea mult cartea Lisei Sanders dacă ar fi acceptat această cale facilă, a bestsellerului de a te purta în caruselul curiozităţilor şi senzaţiilor tari. În fapt,  poveştile pe care le spune autoarea americană (şi care nici măcar nu sunt reîmbrăcate în straiele narative adaptate romanului poliţist, ci sunt sumarizate în câteva pagini, sunt avansate la obiect) sunt doar unul din elementele prin care cititorul capătă o privire (chiar dacă subiectivă, insa suficient de întemeiată) asupra felului în care se învaţă şi se practică medicina astăzi.

Este vorba de o medicină care se dovedeste, cum altfel, decât  hipertehnologizată şi avansată din multe puncte de vedere. Un fel de medicină care salvează mult mai multe cazuri decât în trecut, care prelungeşte speranţa de viaţă şi care ajunge să amelioreze chiar şi cele mai grave afecţiuni. Pe de altă parte, tocmai acest progres, tocmai acest confort al tehnologiei, este cel care  predispune specialiştii la neglijenţă, superficialitate şi chiar ignoranţă. Medicina de azi îi face pe practicieni şi pe învăţăcei mai puţini încrezători în ei înşişi, mai dependenţi de aparate şi de analize – cele care au instalat un declin profund al importanţei examinării fizice si anamnezei pacientului. Explorând toate pârghiile pe care un medic ar trebui să le utilizeze pentru a construi un diagnostic, Lisa Sanders ilustrează prin cazuri cât se poate de variate (antrenând şi propriul ei istoric) felul în care o mulţime de bolnavi au fost salvaţi nu doar datorită preciziei intervenţiei tehnologice, ci mai ales datorită simţurilor ascuţite ale doctorilor, datorită unei examinări fizice temeinice, datorită acelei ştiinţe a observaţiei pe care orice medic trebuie să şi-o dezvolte (acea ştiinţă care le dă de fapt aerul de detectivi celor care îmbracă halatul alb – cea care le permite “să observe ceea ce văd”).

Citeşte întreaga recenzie realizată de Sever Gulea aici.