Capitolul 6

Tigrul trebuie să vâneze

Procentul din populația globului care moare de di­verse boli este de 90 %; fenomenul este atât de adânc înrădăcinat în viața umană, încât majoritatea deceselor de acest fel le atribuim unor „cauze naturale“. Mulți din­tre noi simțim o oarecare ușurare când auzim că cineva a murit „de moarte naturală“, mai ales când aceasta sur­vine la o vârstă pe care o considerăm destul de înaintată.

Pe când aveam 21 de ani, am lucrat câteva luni ca diacon‑ucenic la un spital pentru copii. Mentorul meu era un pastor prezbiterian, o femeie cu ochi blânzi și voce caldă, cum este și nevoie pentru meseria ei. În prima mea zi de ucenicie, mi‑a spus: „Moartea e naturală. Și moartea copiilor tot naturală e. Niciunul dintre noi nu vrem, de fapt, să trăim într‑o lume naturală.“

Tratarea bolilor, indiferent că se face cu ierburi, cu magie sau cu medicamente, este nenaturală. Nu o prac­tică niciun alt animal, cel puțin nu într‑un grad de com­plexitate cât de cât asemănător cu al nostru. Spitalele sunt nenaturale, la fel și cărțile și saxofoanele. Niciunul dintre noi nu vrea, de fapt, să trăiască într‑o lume naturală. Și totuși ne spunem că unele vieți, doar unele, se sfârșesc natural (prin asta vrând să spunem de fapt „acceptabil“ sau „bine“). Ne formăm idei despre ce constituie o vâr­stă și o cauză adecvată pentru moarte. Nu demult, am întrebat‑o pe fiica mea de zece ani ce înseamnă „moarte naturală“. „Păi trebuie să fii bătrân“, a spus ea. „Cel puțin 75 de ani. Și probabil trebuie să fii adormit.“

Dar nu este singura definiție a unei morți bune, sau naturale. În Anglia elisabetană, orice deces survenit imediat după rugăciunea de confesiune era bun, pentru că îți scurta drumul către rai. (Vă veți aminti, de exemplu, reticența lui Hamlet de a‑și ucide unchiul cufundat în rugăciune, ca nu cumva bătrânul Claudius să pri­mească bilet gratuit către slava veșnică.) În cuvintele lui Horațiu, Dulce et decorum est pro patria mori. („Dulce și nobil este să mori pentru patrie.“) În perioada Primului Război Mondial, poetul Wilfred Owen a întors ideea pe dos, a afirmat că moartea în război este „obscenă precum cancerul“ și a numit versul lui Horațiu „vechea minciună“.

Percepția lui Owen despre obscenitatea cancerului este și ea tot o construcție artificială, la fel ca percepția noastră actuală că o viață este cu adevărat bună dacă se încheie la o vârstă avansată și, eventual, în somn. Felul în care concepem bolile bune și morțile bune se schimbă încontinuu.

*

Înainte de vaccinuri, cezariene, combaterea infecți­ilor și antibiotice, moartea copiilor era ceva la ordinea zilei. Aproximativ jumătate dintre toți oamenii născuți vreodată au murit înainte să împlinească cinci ani. Decesele infantile erau atât de frecvente încât trebuiau re­cunoscute drept naturale. Prin urmare, vârsta acceptabilă pentru moarte în mare parte din lumea pre‑modernă era ori 1) în pruncie, ori 2) spre sfârșitul maturității.

Dar tuberculoza are o lungă reputație de boală care afectează și omoară oameni între 20 și 45 de ani, într‑o fază a vieții în care se presupune că ești cât de cât în sigu­ranță față de boli și moarte. Tuberculoza apare frecvent și la copii și vârstnici, dar în secolele al XVIII‑lea și al XIX‑lea era numită „răpitoarea tinereții“ pentru că era foarte răspândită în rândul adulților tineri. Cum puteam explica boala aceasta care nu trebuia să existe, în același timp omniprezentă și înfiorător de nenaturală?