Trăirea originară a lui Vasile Dem. Zamfirescu, sentimentul său fundamental, pare să fie căutarea părintelui bun, a tatălui drept, a celui care răspunde cu iubire iubirii, cu adevăr adevărului şi cu bine binelui.
E ceea ce-l face să-l caute pe Noica şi să intre în lumea lui, supunându-se la nenumărate cazne pentru a afla în realitate idealul sinelui – Tatăl cel drept. Un tată bun, spre deosebire de cel real care i-a trezit puternice sentimente de aversiune, un tată care l-a făcut să-şi descopere ideea, dar care îşi dezvăluie la rândul său părţile sale de subiectivism, arbitrariul din spatele atitudinilor şi relaţionărilor sale.
Este ceea ce-l face să prefere să nu recunoască existenţa lui Dumnezeu mai curând decât să accepte un Dumnezeu rău, un Tată ceresc rău, origine primă a tuturor nedreptăţilor vieţii şi în primul rând a nedreptăţii supreme, moartea. De aceea, Vasile Dem. Zamfirescu va vorbi despre o „nedreptate ontică“, altfel spus o nedreptate pentru care nimeni nu poate fi tras la răspundere, o nedreptate unde nu există vinovat, ci doar victime.
Putem descifra în felul în care Vasile
Dem. Zamfirescu rezolvă problema metafizică a răului şi o „răzbunare“ – inconştientă – exprimată indirect prin anihilarea, prin aneantizarea, prin „uciderea“ Tatălui ceresc, presupus nedrept. Fiindcă este nedrept, Tatăl ceresc este „ucis“ în această proclamare a unei nedreptăţi ontice, lipsite de cauză.
În acelaşi castel „pur“ al spiritului nicasian Vasile Dem. Zamfirescu face experienţa destructurării unei prietenii „absolute“, cea cu Gabriel Liiceanu, veche de douăzeci de ani, ca urmare a unei referinţe sarcastice a autorului Jurnalului de la Păltiniş la adresa lui, nedreptate dureros resimţită. (Din nefericire pentru cazuistica psihologică, filosofică, dar şi pentru literatura epistolară, nu avem publicat schimbul de scrisori dintre cei doi mari prieteni din momentul producerii rupturii. Îi rugăm pe această cale pe distinşii noştri scriitori să se mai gândească o dată asupra refuzului de publicare a acestor preţioase documente, deosebite, suntem siguri, şi prin valoarea lor literară). Deşi Noica nu este direct responsabil pentru acest episod, totuşi, dat fiind că încuraja competiţia între discipoli, se poate spune că, într-o anumită măsură, a creat condiţiile producerii lui.
Intenţia fundamentală a lui Vasile Dem. Zamfirescu, de a găsi în cultură, în spirit ceea ce nu a găsit în viaţă – dreptatea – este contrazisă de realitatea de la faţa locului. Episodul traumatic al nedreptăţii relaţiei cu tatăl real nu-şi găseşte „rezolvarea“ în această evaziune spirituală, culturală. Dimpotrivă, Vasile Dem. Zamfirescu vede cum pereţii de cleştar palpită viu, visceral, umoral şi cum aerul îngheţat al culturii de performanţă miroase greu a sânge, fiere şi flegmă.
De aceea, următorul pas al lui Vasile Dem. Zamfirescu va fi să se reîntoarcă la viaţă, să dovedească rădăcinile organice ale acestei construcţii, să deconspire „impuritatea“ spiritului. Pe lângă interesul clar, teoretic, putem citi aici şi o formă de răzbunare a dezamăgirilor suferite. Vasile Dem. Zamfirescu însuşi interpretează „despărţirea de Noica“ drept un nou act de revoltă împotriva părintelui. Despărţirea constă în alegerea psihanalizei ca domeniu de expertiză, prin urmarea unei analize personale cu Eugen Papadima şi, finalmente, prin îmbrăţişarea profesiei de psihanalist.
O răzbunare pe faţă, câtă vreme pentru Noica psihanaliza şi psihologia – al căror obiect de studiu este „sufletul“, „sufleţelul“ – erau discipline demne de tot dispreţul. În rezistenţa lui Noica faţă de psihanaliză se poate intui prezenţa a ceva ascuns, ascuns pe care Vasile Dem. Zamfirescu l-ar putea aduce la iveală, iar aici întâlnim cea de-a doua răzbunare: distrugerea celei mai dragi credinţe a lui Noica, credinţa în Spiritul pur. În sfârşit, prin psihanaliză, Vasile Dem. Zamfirescu se întoarce spre sine însuşi, unde are ultima surpriză în privinţa nedreptăţii. Constată că el însuşi este nedrept, că el însuşi se comportă injust şi copilăreşte faţă de semenii săi, mai ales faţă de partenerele lui, pe care vrea mereu să le pună în inferioritate.
În străfundul său, rezultă în urma analizei, crede că totul i se cuvine, că, precum un copil, el trebuie doar să primească şi să nu dea nimic înapoi. Dar a primi fără să dai este una din originile nedreptăţii, cealaltă fiind reprezentată de indisponibilitatea de a primi, de a accepta, de un exces de „donaţie“. Cu această descoperire a „tatălui nedrept“ din el însuşi, a obiectului internalizat, începe procesul de maturizare a sinelui – finalitate a demersului psihanalitic.
Vasile Dem. Zamfirescu alege psihanaliza întrucât îi permite să parcurgă în ambele sensuri drumul dintre viaţă şi spirit/ cultură, permiţând o bună perspectivă asupra rădăcinilor culturii în solul, uneori noroios, al vieţii, dar şi asupra subţirilor nervuri care-i transportă seva înspre delicata-i eflorescenţă.
Fragment din recenzia lui Horia Pătrașcu din revista Cultura
la volumul DE LA FILOSOFIE LA PSIHANALIZĂ ȘI RETUR
Leave a Reply