Conceptul folosirii sunetului pentru levitație sau pentru a deplasa obiectele solide nu este nou.
În cuvinte simple, un levitator acustic nu este nimic altceva decât un fel de mașină de rezonanță — o modalitate de a introduce două frecvențe sonore opuse cu unde sonore care interferează, creând astfel o zonă de rezonanță care permite apariția levitației. Teoretic, pentru a deplasa un obiect care levitează, pur și simplu schimbi sau alterezi cele două unde sonore și faci modificările aferente.
Fragment din:
În general, nu ne gândim la sunet ca fiind capabil de o prezență tangibilă, materială. Îl auzim, dar evident nu putem să‑l atingem sau să‑l pipăim. Dar gândiți‑vă de câte ori ați auzit o mașină trecând cu boxele bubuind, cu basul dat tare, încât simți că sunetul vine din mașina ta. Sau la pacienții care se duc la doctor cu pietre la rinichi, care vor fi distruse de o mașină puternică cu ultrasunete. Sunetul are o prezență fizică, sub forma undelor sonore care pot afecta mediul și corpul uman.
Oamenii de știință au folosit cu succes sunetul pentru a face gazele grele, lichidele și chiar obiecte solide (cum ar fi păianjeni, peștișori de acvariu și șoareci) să plutească în aer. (…) Dacă levitația sonică este posibilă pentru obiecte mici, oare nu este posibilă și pentru obiecte mari — poate chiar masive blocuri de piatră cântărind multe tone? Nu există nicio dovadă că așa ceva s‑ar fi făcut vreodată, dar avem martori oculari care susțin că o asemenea teorie este pusă în practică în zilele noastre. Am descoperit o relatare într‑o carte numită The Lost Techniques, scrisă de Henry Kjelson, inginer specialist în construcții civile. Kjelson scrie despre o experiență avută de un prieten al lui, un anume dr. Jarl, care a fost rugat să se deplaseze într‑o regiune izolată a Tibetului, pentru a îngriji un lama de rang înalt. Ajuns acolo, el a fost condus la un câmp și a văzut cu ochii lui cum călugării tibetani levitează obiecte mari.
Unii călugări au început să cânte la niște instrumente asemănătoare cu trompetele, în vreme ce alții băteau în tobe, în fața unei dale mari de piatră cu o cavitate centrală goală, în care fusese plasată o piatră mai mică. La început, nu s‑a întâmplat nimic, dar pe măsură ce ritmul creștea, piatra din cavitatea centrală a început să se clatine și apoi a zvâcnit în aer, aterizând lângă gura unei peșteri, exact în locul pe care și‑l doriseră călugării. Dr. Jarl a văzut acest proces produs de multe ori, deoarece călugării mutau câte cinci sau șase blocuri în fiecare oră, folosind această metodă.
Cunoașterea armonicilor și a sunetelor ar putea să le fi permis acestor civilizații antice să lucreze cu exact combinațiile de sunete necesare pentru a obține rezultatul dorit, anume levitația.
Leave a Reply