Copilul răsfăţat este nevoit să suporte o lipsă în satisfacerea nevoilor sale de către părinte.

Tocmai părinţii care se feresc de răsfăţ sunt cei ce răsfaţă. Ei nu răspund nevoilor fireşti ale copilului şi de aceea sunt tentaţi să supraliciteze în cazul dorinţelor.

De pildă, unii părinţii pot să nu răspundă nevoii normale a bebeluşului de a fi ţinut în braţe pentru a „nu-l răsfăţa“. În schimb, ei se pot preocupa prea mult de aspectul alimentar, de curăţenie sau de jucării tocmai pentru a compensa absenţa apropierii fizice (abia acum răsfaţă).

Adulţii pot considera a fi răsfăţ sau mofturi acele cerinţe incomode sau pe care nu le înţeleg, deşi acestea pot exprima nevoi ale copilului ce trebuie satisfăcute. Orice copil are nevoie să fie ţinut în braţe, să fie dezmierdat, să se simtă iubit. Orice copil are dreptul să plângă, să refuze, să ţipe, să sară, să nu înţeleagă, să nu vrea, să încerce, să testeze, să experimenteze.

Răspunsul natural la nevoile copilului şi toleranţa faţă de manifestările sale nu înseamnă răsfăţ. A satisface dorinţele copilului sau a supralicita unele nevoi în detrimentul satisfacerii altora duce la răsfăţ. Dacă mediul familial este unul echilibrat şi securizant, relaţiile părinţilor cu copilul sunt sănătoase, dacă există hotare asiguratoare — copilul nu poate fi răsfăţat.

Răsfăţul veritabil este un simptom ce relevă o disfuncţie a mediului parental în care trăieşte copilul. Este o formă specifică de manifestare a copilului deznădăjduit ce se împotriveşte depresiei de a nu fi înţeles, de a nu i se răspunde nevoilor sale. Cerinţele numeroase şi iraţionale ale copilului arată că are nevoi cărora nimeni nu le răspunde (cu timpul, nici el nu le mai poate numi ca atare). Copilul răsfăţat se confruntă în mod dureros cu o lipsă în relaţia sa cu părinţii, pe care aceştia vor să o compenseze prin supralicitarea altor aspecte (asemeni omului ce-şi ascunde chelia cu firele de păr dintr-o altă parte a capului).

O fetiţă de 3 ani i-a cerut mamei brânză. Mama, cu treabă multă, i-a propus fetei să mănânce nişte prune scuturate prin iarbă până când va putea să-i dea de mâncare. Fetiţa atunci a fost nedumerită: „Eu îţi cer brânză şi tu îmi dai prune?“ Pornind de la acest exemplu, un copil răsfăţat atunci când ar vrea „brânză“ ar cere „prune“ şi ar fi nemulţumit când le primeşte.

Este un exemplu tipic de încercare a înlocuirii a ceva cerut cu altceva ce poate fi oferit mai lesne: timpul cu bani, afecţiunea cu mâncare, grija cu angoasă, limitele cu interdicţii. Incapacitatea părinţilor de a satisface nevoile reale ale copilului duce la încercări de compensare încărcate de vinovăţie. Astfel, părinţi cu preocupări acaparante, ce nu-i oferă copilului suficient timp, îi propun compensaţii materiale (jucării, haine). Părinţi care nu pot oferi afecţiune oferă angoasă sub forma respectabilă a grijii exagerate.

Lipsa copilului şi vinovăţia părintelui generează o relaţie de dependenţă unde primul nu-şi mai conştientizează nevoile, iar cel de-al doilea satisface doar dorinţe (nu şi nevoi). Dorinţele copilului curg în avalanşă, iar împlinirea lor generează nemulţumire şi formularea imediată a unei dorinţe noi.

 Adesea, un părinte dependent are un copil răsfăţat. Aici, exemplul lui Caragiale în „Domnu’ Goe“ este remarcabil. Ţaţa, mamiţa şi mamare sunt trei segmente ce doar împreună formează o unitate androgină şi autosuficientă: mama cu bebeluşele ei. Pentru aceasta, copilul real nu este decât o fantasmă, o păpuşă fără nevoi reale, dar ideală ca spaţiu de proiecţie pentru dorinţe. Ele se joacă cu o păpuşă numită Goe, o sărută, o costumează în „marinel“, îi atribuie, când rol de bărbat, când de căţeluş de companie gratulat cu „ciucalată“. O păpuşă uneori uitată şi alteori supraînvestită afectiv. Ca orice păpuşă, Goe, indiferent ce ar face în real, nu reuşeşte să iasă din cadrul fantasmatic al mamelor sale: orice semnal de alarmă ar trage nu le poate tulbura liniştita visare.

Fragment din volumul

Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori

de Speranța Farca