Contrar abordării clinice tradiţionale, centrate pe disfuncţionalităţi, pe problemele şi handicapurile ce decurg de acolo, practica rezilienţei asistate se inspiră din ceea ce a fost numit intervenţie bazată pe puncte forte.

Acest tip de intervenţie are mai multe caracteristici (Maton, Dodgen, Leadbeater, Sandler, Schellenbach şi Solarz, 2004). Într-adevăr, ea:

Fragment din:

Tratat de rezilienta asistata— se focalizează pe înţelegerea dezvoltării în stare de sănătate şi pe construirea rezilienţei;

— urmăreşte dezvoltarea punctelor forte şi abilităţilor care să permită prevenirea apariţiei ulterioare a problemelor;

— promovează sănătatea şi starea de bine în rândul tinerilor;

— se centrează pe emoţiile, gândurile, trăsăturile şi comportamentele pozitive;

— vizează ameliorarea calităţii vieţii şi acordă credit persoanei ;

— urmăreşte susţinerea familiei, se bazează pe punctele forte ale acesteia şi valorizează resursele familiale;

— consideră că toţi copiii pot reuşi, utilizează cu succes punctele forte ale copiilor, ale cadrelor didactice şi ale comunităţii în care trăiesc;

— vizează abilitarea, construirea abilităţilor şi întărirea grupurilor care se dovedesc neputincioase;

— concepe acţiuni pentru transformarea mediului;

— identifică resursele existente în comunitate şi le utilizează;

— valorizează diferenţele culturale şi le consideră o bogăţie.

Specialiştii care lucrează din perspectiva rezilienţei asistate trebuie să pună în evidenţă  şi să dezvolte potenţialităţile  persoanelor considerate în situaţie de risc. Astfel, accentul este pus pe o serie de caracteristici individuale cunoscute drept factori de protecţie şi facilitatori ai rezilienţei: stimă de sine, capacitate de a suscita simpatia, imagine de sine pozitivă, sentiment de control asupra vieţii, creativitate, umor etc.

Totodată, specialiştii trebuie să descopere resursele existente în anturajul persoanei. Este vorba, în primul rând, de adulţi care să poată menţine, pe parcursul unei lungi perioade de timp, legături semnificative şi empatice cu persoana respectivă. Aceştia sunt mentorii (Colley, 1996) sau „punctele personale de ancoraj“ pe care Garbarino (1995) le definea ca persoane din mediul înconjurător al copilului, cu care acesta întreţine relaţii afective pozitive şi stabile.

O altă resursă de mediu importantă o reprezintă reţelele de susţinere (compuse din prieteni, colegi de şcoală sau de serviciu, asociaţii etc.), care contribuie la crearea unui cadru securizant şi primitor, o veritabilă „plasă de protecţie“ în jurul persoanei. Rolul specialistului este de a descoperi şi evalua aceste resurse, de a orienta persoana de care se ocupă spre aceste resurse, de a contribui la crearea unor astfel de reţele atunci când lipsesc şi uneori chiar de a activa reţelele deja existente.