Corp
În calitate de medic, am o relaţie deosebită cu corpul, care se află în centrul meseriei mele. În primul an al studiilor de medicină, am învăţat multă teorie: am studiat, desigur, biochimie, anatomie, dar nu aveam contact cu corpul „real“. În anul doi, am început cu adevărat studiul medicinei, când am intrat într-o sală de disecţii: pe o masă de zinc se afla un cadavru, care fusese conservat în formol. A fost destul de impresionant să privesc acel chip și să lucrez pe acel corp, care fusese o persoană, care trăise, iubise… Eram repartizaţi patru studenţi la un cadavru. După examenele din anul I, acest moment a fost un al doilea „hop“, nemilos: câţiva studenţi au leșinat și au renunţat la medicină, reorientându-se către drept, printre care cel care fusese cel mai bun din clasă! Este un paradox imens, dar nimic nu te face să te gândești mai mult la viaţă ca un cadavru. Cred că atunci am devenit medic, fără să-mi dau seama, în momentele acelea la disecţie, când am manevrat și disecat acele cadavre: în afară de cunoștinţele tehnice, prin mintea mea a trecut o furtună de gânduri despre viaţă și moarte.
În medicină, întâlnirea cu corpul este deseori violentă. Mi-l amintesc pe primul bolnav care mi-a fost repartizat, când eram în practica anului trei; îmi amintesc serviciul unde mi-am făcut stagiul, soarele minunat de toamnă, camera, capul bărbatului în vârstă de treizeci și cinci de ani, fumător, căruia i se amputase un picior din cauza unei boli Buerger, o arterită gravă legată de tutun. Am descoperit că, în societăţile noastre, se ascund intenţionat toate aceste realităţi. În societăţile tradiţionale, copiii văd în mai mare măsură corpuri suferinde și cadavre. Dar micuţii occidentali sunt foarte protejaţi.
Pe vremea când îmi făceam studiile, organicismul era triumfător: corpul era considerat o sumă de organe, aflate într-o oarecare interacţiune. Principiul „specialităţilor“ (cardiologie, dermatologie, nefrologie…) oglindește perfect această medicină a organelor izolate, mai degrabă decât o medicină
a persoanelor globale. Această abordare a permis mari progrese, dar are și limite. În prezent, suntem pe cale să regândim corpul ca o entitate subtilă,
complicată și inteligentă, în care toate organele se influenţează și dialoghează între ele, posedă capacităţi de autoreparare și uneori de autovindecare pe care trebuie să le respectăm.
Când am început să mă ocup de psihiatrie, potrivit unui proces analog, nimeni nu era interesat de corpul pacientului: pacienţii erau consideraţi adesea niște minţi pure, pe care psihiatrii le culcau pe o canapea. Psihanaliza, care domina pe atunci, era o disciplină intelectuală, întemeiată pe concept, pe verb. Mai târziu, ocupându-mă la rândul meu de domeniul emoţiilor, despre care nu ni se spusese nimic la universitate, am descoperit că ele erau liniuţa de unire dintre corp și minte, fiind înrădăcinate deopotrivă în unul și în cealaltă.
În prezent, toţi cei care lucrează în domeniul psihologiei au înţeles, în sfârșit, că trupul nu este doar un instrument, sau o sumă de organe, pe care trebuie să-l reducem la tăcere ca să nu ne deranjeze, ci o ușă de intrare spre mintea noastră, o ent tate complexă, inteligentă, de care trebuie să avem
grijă prin intermediul unor abordări diverse, precum meditaţia, alimentaţia, exerciţiile fizice etc.
În grija pe care o avem pentru corp, trebuie să găsim un echilibru între, pe de o parte, negare și dispreţ și, pe de altă parte, obsesia faţă de trup. Și în această privinţă, ca mulţi alţi tineri occidentali, nutream un soi de dispreţ faţă de corpul meu. Îmi amintesc că mi-am fracturat peroneul la schi. Aveam foarte mult de lucru, așa că timp de o săptămână, am mers pe fractură, încercând să mă conving că nu e decât o entorsă. Mă durea însă foarte tare, așa că în cele din urmă m-am dus la radiologie, o secţie vecină cu a mea. Confratele meu a studiat radiografiile, admirându-mi fractura, apoi s-a întors spre mine și m-a întrebat cum de am putut merge timp de opt zile: „Ești intern în ce secţie?“ I-am răspuns că la psihiatrie și am văzut pe chipul lui o expresie în egală măsură perplexă și de ușurare: „Ah, ești psihiatru, înţeleg…“ În prezent, datorită experienţei și vârstei, încerc să fiu mai atent și să îmi respect corpul. Astfel încât să nu fiu obligat să mă ocup prea mult de el.
Christophe
SFATURILE LUI CHRISTOPHE PENTRU A CONVIEȚUI CU CORPUL NOSTRU
• Să ne respectăm corpul, așa cum respectăm natura. El nu ne aparține, nu în exclusivitate, cum nu ne aparține nici natura. Suntem locatarii planetei, așa
cum suntem locatarii corpului nostru. Corpul nostru ne va fi luat, așa cum natura ne va supraviețui, când noi nu vom mai fi aici. Îmi plac aceste cuvinte
ale lui Nietzsche: „Am să le spun ceva celor care disprețuiesc corpul. Nu le cer să‑și schimbe părerea au doctrina, ci să se lipsească de corpul lor; iar asta
îi va reduce la tăcere“.
• Să ai grijă de corpul tău nu înseamnă să fii obsedat de el, de aspectul lui, de perfecțiunea lui, ci să‑i oferi ce are nevoie, în doza potrivită: odihnă, destindere, plăcere, hrană, exerciții fizice… Procedând astfel, și oferindu‑i apoi pace, se va descurca foarte bine de unul singur.
***
Christophe André este medic psihiatru la Spitalul Sainte-Anne din Paris şi profesor la Universitatea Paris X, psihoterapeut. Editura Trei a tradus mai multe titluri ale autorului francez, printre care: Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile; Imperfecţi, liberi şi fericiţi; Despre arta fericirii, Mă vindec de complexe și deprimări, Noile personalități dificile.
Alexandre Jollien este filosof. A mai scris, printre altele, Éloge de la faiblesse (care a primit Premiul Academiei Franceze în 1999), Petit Traité de l’abandon şi Vivre sans pourquoi.
Matthieu Ricard, fiul filosofului Jean-François Revel şi al unei pictoriţe, doctor în genetică moleculară la Institutul Pasteur, este de 40 de ani călugăr budist şi trăieşte în Nepal, unde se consacră proiectelor umanitare. A mai scris, printre altele, Călugărul şi filosoful, L’Art de la Méditation, Plaidoyer pour le bonheur.
Leave a Reply