Când un scriitor inteligent își face lecțiile (vedeți filmul de mai jos), el devine un ghid turistic pe cinste. Călătoriți pentru o CLIPĂ, alături de personajul principal din romanul lui Douglas Kennedy, printr-un cartier colorat (și boem) al Berlinului:
Următoarea oră mi‑am petrecut‑o rătăcind prin Kreuzberg. Mi‑a plăcut ce am văzut.
Clădiri rezidenţiale din secolul al nouăsprezecelea în diverse stadii de degradare, dar încă impunătoare în soliditatea lor. Graffiti peste tot, o mare parte din ele având legătură cu încălcarea drepturilor omului de către guvernul turc (mi‑am notat în carnet diverse slogane şi, mai târziu, am pus să‑mi fie traduse), iar altă parte, după cum aveam să descopăr, constând în obişnuitele chestii anarhiste germane despre eviscerarea statului burghez, capitalist.
Kreuzbergul nu avea absolut nimic burghez. Am examinat câteva cafenele mici, dar toate mi‑au amintit de versiunile germane ale vechilor taverne ale generaţiei beat care, în tinereţea mea, străjuiau Greenwich Village. Barurile pe care le‑am remarcat erau fie genul de localuri heavy metal în care mă aventurasem seara trecută, fie obişnuitul local de stil vechi Bierstube, fie enclave turceşti. Acestea erau luminate cu tuburi fluorescente şi populate de bărbaţi cu ochii duşi în fundul capului şi tichii, care fumau în draci, beau rachiu şi apoi cafea, şi fie vorbeau conspirativ, fie se uitau în gol cu privirea celor singuratici, a celor exilaţi, a celor daţi la o parte.
Aceşti bărbaţi puteau fi văzuţi peste tot pe străzi. La fel şi grupurile de turcoaice care purtau broboade musulmane (sau, foarte rar, chador‑ul complet) şi îşi plimbau copiii în landouri sau cărucioare‑sport şi sporovăiau neîncetat între ele. Pretutindeni erau skinhead şi fete punkiste stil Sabine, toţi raşi în cap sau cu părul făcut ţepi şi cu pomeţii împodobiţi cu tatuaje. Erau şi drogaţii care săreau în ochi — pământii la faţă, emaciaţi, cu acea expresie apatică, pierdută a toxicomanului care îşi aşteaptă următoarea injecţie.
Erau o grămadă de localuri unde se serveau chiftele arăbeşti, de mazăre, şi pizzerii ieftine şi genul de buticuri care vând paltoane milităreşti şi geci de motociclişti şi cizme grele. Cei rafinaţi, cei înstăriţi, cei au courant nu aveau loc în Kreuzberg. Kreuzbergul era ieftin. Era ordinar. Era pestriţ şi profund eterogen. Era cu adevărat boem — nu unul dintre presupusele cartiere boeme în care se mutaseră muncitorii calificaţi cu bani şi în care singurii artişti care locuiau acum erau cei foarte bogaţi. După această inspecţie scurtă, am înţeles clar că era un cartier în care se adunaseră outsiderii; unde era cu putinţă să găseşti un fel de punct de sprijin într‑o lume altfel rezervată şi dificilă.
În timpul lungii mele plimbări pe străzile înguste şi lungi n‑am putut să nu‑mi spun: Acesta este unul dintre locurile alea care oferă adăpost ieftin şi discreţie absolută tuturor nou-veniţilor. Ai putea să ancorezi aici şi să trăieşti cu foarte puţin. Ai putea să renunţi la ambiţie şi să exişti pur şi simplu. Era o tabula rasa urbană, pe care puteai să‑ţi trasezi propriul set de reguli; propriul modus vivendi pentru această perioadă din viaţă.
(Pentru fotografii și alte impresii, vedeți și circuitele prin aceeași zonă propuse de Guardian și de Metropotam)
Leave a Reply