Domeniul lui Vern era colecţia de CD-uri şi de librete muzicale — toate grupate într-un sfert de acru situat la etajul al treilea al bibliotecii. Când am făcut cunoştinţă cu el, în camera angajaţilor, mi-a întins o mână moartă, fără niciun fel de vlagă în ea. Apoi şi-a fixat privirea spre încălţările sale lucioase.
— Îmi pare bine să vă cunosc, a murmurat.
O săptămână mai târziu, încercam să dau de urma unui volum lipsă din Dicţionarul Grove al Muzicii şi Muzicienilor, aşa că a trebuit să mă aventurez în „bârlogul“ lui (termenul folosit de Ruth) de la parter. Când m-am apropiat, Vern stătea aplecat deasupra unuia dintre CD-playerele care-ţi permiteau să asculţi un CD înainte să-l împrumuţi pentru câteva zile. Ţinea pe urechi o pereche de căşti imense. Avea ochii închişi şi părea aşa de cufundat într-un moment de concentrare muzicală, încât, de la distanţă, ziceai că trăieşte un soi de extaz religios. Dar când a realizat că mă apropiam şi că-l priveam cum se pierduse în acordurile muzicale, a sărit în sus, de parcă l-aş fi surprins într-un act obscen, şi s-a căznit să-şi dea căştile jos cât mai repede. Am surprins o succesiune de instrumente cu coarde, urmate de un val de alămuri — toate la un volum incredibil de tare.
— Îmi cer scuze, scuze, a bălmăjit, eu doar…
— Ce era?
— Bruckner 9. Scherzo.
— Cea în care se folosește din greu basul dublu, după care vine tema aceea populară în contrapunct cu momentul puternic de dinainte.
— Ăăăă… da… absolut, a spus, sincer surprins de vorbele mele. Te pricepi la muzică, nu-i așa?
— Puţin. Ce interpretare ascultai?
— Günter Wand cu Filarmonica din Berlin. A ieşit pe piaţă chiar înainte de moartea lui Wand în 2002.
— Şi?
— Şi ce?
— Cum îți place?
— Oh, da, îmi place. Înţelege arhitectura simfoniei, care, ăăăă, e cheia definitorie a oricărei interpretări a lui Bruckner. Dar în acelaşi timp are şi controlul ăsta de tip kappelmeister, atunci când vine vorba de a marca tempoul şi se şi încăpăţânează să…
Brusc, a tăcut.
— Te interesează ce vorbesc eu aici? m-a întrebat.
— Desigur. Dar nu sunt de aceeaşi părere cu tine atunci când vine vorba de…
— Şi-atunci cine-ţi place când vine vorba de Bruckner?
— Păi… întotdeauna am avut înregistrările cu Karajan. Dar simt că interpretările lui erau puţin prea… pufoase — le lipsea o anumită finalizare.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9nr7iUA7B4Y&NR=1]
Vern Byrne a zâmbit nervos.
— Aşa era Karajan — numai pluş şi frumuseţe, dar n-avea simţ… ăăăă… metafizic, bănuiesc. Un cuvânt pretenţios.
— Deloc, l-am contrazis. În orice caz, la Bruckner, metafizicul este omniprezent. Un soi de metafizic catolic. A fost puţin prea devotat în opinia mea.
Un alt zâmbet timid de-al lui Vern Byrne.
— Dac-ar fi să-mi recomanzi o versiune bună, închegată a Simfoniei a 9-a…? l-am întrebat.
A ridicat mâna şi s-a îndreptat spre rafturile cu „Simfonice“, a găsit secţiunea cu Bruckner dintr-o ochire, şi-a plimbat degetul de-a lungul CD-urilor, oprindu-se cu precizie la discul dorit. L-a scos şi mi l-a întins.
— Harnoncourt — tot cu Filarmonica din Berlin. Tehnică specifică perioadei, dar cu un sunet orchestral modern. După cum sunt sigur ştii, Harnoncourt s-a numărat printre primii reprezentanţi ai şcolii cu „reprezentaţii autentice“ şi a făcut chiar unele lucruri cu adevărat inovatoare în privinţa repertoriului baroc şi clasic. Simfoniile lui Beethoven s-au dovedit o revelaţie absolută — chiar mai bune decât cele sub bagheta lui John Eliot Gardiner, care mi s-a părut cam prea plin de el. În fine, ascultă-l și zi-mi ce părere ai.
Am dus CD-ul acasă, m-am aşezat pe şezlong şi am ascultat întreaga simfonie fără pauză. Mai auzisem Simfonia a 9-a a lui Bruckner şi înainte — şi chiar îmi aminteam un concert live cu orchestra simfonică din Boston, la care fusesem împreună cu David, sub bagheta lui Ozawa şi pe care David l-a categorisit drept un „clasic Ozawa: defensiv, dar fără fundaşi“. (Acesta era stilul lui David — n-avea nicio problemă să folosească termeni sportivi pentru o orchestră care interpreta Bruckner.)
Dar nu ascultasem niciodată cu adevărat Simfonia a 9-a.
(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)
Leave a Reply