PPT_Un-viitor-lung-si-fericit_sitePentru a ne contura o perspectivă clară asupra viitorului nostru, ca un preludiu la a ne face vieţile mai lungi şi mai bune, trebuie să renunţăm la cât mai multe mituri despre îmbătrânire — şi sunt destule. De fapt, probabil că cea mai mare parte din ceea ce crezi despre îmbătrânire este greşit…

 

Să începem prin a scăpa de cinci dintre cele mai rele mituri:

• Mitul „tristeţii“, conform căruia vârstnicii sunt trişti şi singuri
• Mitul „ADN‑ul e destinul tău“, conform căruia întreaga ta soartă este prevăzută în codul genetic
• Mitul „munceşti din greu, pensionează‑te din plin“, conform căruia ar trebui să ieşim cât mai repede de pe piaţa muncii
• Mitul „insuficienţei resurselor“, conform căruia vârstnicii epuizează resursele
• Mitul „îmbătrânim singuri“, conform căruia modul în care ne descurcăm la bătrâneţe este o problemă strict individuală şi nu depinde de societate

Mitul nr. 1: Vârstnicii sunt trişti

Cel mai mare mit din meniu este acela că vârstnicii sunt inevitabil trişti, singuri şi demoralizaţi. Dacă te‑ai temut până acum de trecerea timpului fiindcă erai îngrijorat că s‑au terminat zilele cele mai fericite, vreau să te încurajez. Am petrecut ultimii treizeci de ani investigând psihologia îmbătrânirii, iar cercetările mele au arătat întotdeauna că, din punct de vedere emoţional, cei mai buni ani vin târziu în viaţă.

Cu excepţia bolilor asociate cu demenţa, care prin definiţie au o cauză organică, în general sănătatea mentală se îmbunătăţeşte cu vârsta. Ca grup, vârstnicii suferă mai puţin de depresie, de anxietate şi de abuzul de substanţe decât persoanele mai tinere. În viaţa de zi cu zi, au mai puţine emoţii negative decât oamenii de 20‑30 de ani — cei pe care îi considerăm, stereotipic, ca fiind cei mai fericiţi — şi la fel de multe emoţii pozitive. În plus, vârstnicii fac faţă emoţiilor negative mai bine decât tinerii, iar când acestea apar, nu persistă la fel de mult. Mulţi oameni, chiar şi specialiştii în ştiinţe sociale, sunt şocaţi de aceste descoperiri. Acestea ne contrazic perspectiva implicită asupra fericirii, şi anume faptul că ea provine din calităţile ezoterice ale tinereţii: sănătate, frumuseţe, putere. Dar dacă acestea se diminuează cu vârsta, cum de sunt vârstnicii atât de mulţumiţi?

Acesta a fost numit „paradoxul îmbătrânirii“, dar eu spun că este mai mult logică decât paradox. Răspunsul îl reprezintă ceva ce numim în limbaj obişnuit „perspectivă asupra vieţii“; un termen mai tehnic pe care l‑am propus eu şi colegii mei este cel de „selectivitate socioemoţională“. Voi discuta mai în amănunt teoria noastră cu privire la acest concept în capitolul 4, dar baza acestei idei este aceea că oamenii sunt singurele fiinţe cu abilitatea de a compara trecerea timpului cu un fel de „ceas al vieţii“ intern, fiind conştienţi de locul în care se află în ciclul vieţii. Când suntem tineri, timpul pare încăpător; ne concentrăm pe obţinerea de cunoştinţe, pe căutarea unor experienţe noi, pe crearea unei mari reţele de prieteni şi colegi. Pe măsură ce îmbătrânim, simţim ceasul încetinind şi ne îndreptăm atenţia spre a ne bucura de timpul rămas, concentrându‑ne pe profunzimea experienţelor, pe apropiere, pe un număr mai restrâns de obiective şi pe selectarea atentă a unui grup de persoane iubite.

Această schimbare de perspectivă pare să fie asociată cu o nouă modalitate de a evalua lucrurile care merită timp, atenţie, îngrijorare sau nervi. Pentru mulţi, această modificare înseamnă o tendinţă mai mare spre a renunţa la părţile negative ale vieţii şi spre a se concentra pe cele pozitive. Mama mea a reuşit să sintetizeze
această perspectivă printr‑o singură propoziţie într‑un e‑mail pe care mi l‑a trimis săptămâna trecută: „Încă e o vreme oribilă de iarnă, dar ai văzut ce frumoasă e luna
plină?“

Pentru majoritatea vârstnicilor, plăcerile simple devin mai importante. Pentru aceştia, situaţiile interpersonale dubioase nu mai merită deranjul. Se bucură de momentele fericite şi devin mai conştienţi de faptul că momentele grele vor trece. Oamenii sunt mai dispuşi să ierte atunci când au un orizont de timp limitat. Chiar şi trăirea emoţiilor se schimbă cu vârsta; sentimentele devin mai bogate şi complexe.

Într‑adevăr, cercurile sociale se micşorează de‑a lungul anilor, dar acesta nu este un indicator al singurătăţii. În general, renunţarea la anumite legături este resimţită ca o schimbare benefică, pe măsură ce oamenii îşi distilează registrul de prieteni până la cei mai preţuiţi, „plivindu‑şi“ colegii de serviciu şi cunoştinţele întâmplătoare care le consumau atât de mult timp şi energie. Persoanele în vârstă se declară mai satisfăcute decât tinerii cu privire la relaţiile sociale, punând preţ în principal pe relaţiile cu copiii lor şi cu alte rude mai tinere.

Şi căsniciile devin mai profunde, de asemenea, odată ce ultimul copil părăseşte cuibul; de fapt, multe cupluri ating niveluri de satisfacţie similare celor din luna de miere atunci când copiii lor se mută. Una dintre descoperirile mele preferate despre căsniciile de lungă durată este aceea că până şi cuplurile cu o căsnicie nefericită susţin că, după mulţi ani împreună, ajung să fie mai fericiţi decât fuseseră înainte. De fapt, primii ani din căsnicie, în special atunci când copiii sunt foarte mici sau atunci când sunt adolescenţi, sunt anii care afectează cel mai puternic satisfacţia maritală.

Atenţie, nu spun că oamenii tineri sau de vârstă mijlocie nu se bucură să fie părinţi sau nu‑şi iubesc copiii. Mai degrabă, este vorba de faptul că aceştia din urmă
tind să producă tensiuni între părinţi. Părinţii tineri se trezesc brusc cu mai puţin timp pentru activităţi plăcute împreună şi se ceartă frecvent cu privire la modul cel mai potrivit de a‑şi îngriji copilul. Chiar şi în familiile care încearcă să fie egalitare apare o diviziune a muncii în funcţie de gen. Este posibil ca taţii să se simtă excluşi din legătura strânsă formată aproape imediat între mamă şi copil, simţindu‑se presaţi să muncească din ce în ce mai mult în afara casei pentru a asigura securitatea economică a familiei. Adesea, mamele casnice se simt împovărate şi excluse din lume.

Odată ce copiii cresc şi pleacă de acasă, cuplurile se reconectează. Mă abţin cu greu să zâmbesc când îi aud pe studenţii cărora le predau la Stanford că sunt îngrijoraţi cu privire la părinţii rămaşi acasă. Mi se pare înduioşător că‑şi fac griji despre cum o să se descurce părinţii lor fără ei, dar îi liniştesc cu blândeţe, spunându‑le că „sindromul cuibului gol“ e atipic. Aici, pot să pun problema mai puţin blând: copiii îşi fac părinţii foarte fericiţi… când locuiesc în altă parte.

În plus, previzibilitatea şi sprijinul emoţional al unei relaţii lungi de zeci de ani oferă propriile beneficii. Cuplurile în vârstă declară că se ceartă mai puţin, fie pentru că şi‑au rezolvat cele mai grave probleme, fie pentru că au învăţat să se descurce în prezenţa lor. Experienţa de bunici, care combină multe dintre bucuriile pe care le oferă copiii, fără responsabilitatea îngrjirii lor constante, este o sursă suplimentară de satisfacţie.

Dacă te întrebi care e grupa de vârstă cea mai nefericită, este vorba de cei de douăzeci şi ceva de ani. Deşi plini de vigoare tinerească şi de oportunităţi, aceştia sunt cei mai depresivi şi mai stresaţi dintre toate grupele de vârstă. Parţial, acest lucru provine din propria lor perspectivă asupra poziţiei lor în ciclul vieţii — ca adulţi tineri, cu un ocean de timp în faţa lor, se confruntă constant cu decizii despre viitor, de la cine vor să fie până la ce vor să facă. Mai rău, sunt extrem de sensibili la părerea celorlalţi despre ei şi despre alegerile lor.

Fragment din noua carte apărută în colecția PPT: Un viitor lung și fericit de Laura L. Carstensen

Ai putea crede că un orizont atât de deschis de alegeri este un dar, însă de obicei e stresant şi uneori chiar copleşitor. Oamenii se simt mai rău atunci când viitorul
pare difuz şi mai bine atunci când au luat o decizie sau când şi‑au stabilit un obiectiv şi au început să lucreze la îndeplinirea lui. „Cum pot face această căsnicie să meargă?“ este, într‑un fel, o întrebare mai concretă decât „Voi găsi vreodată partenerul perfect?“. Vârstnicii au garanţii pe care cei de douăzeci şi ceva de ani nu le au; aceştia au luat deja deciziile importante din viaţă şi îşi fac mai puţine griji cu privire la părerea altora despre ei. Nu e vorba de faptul că ar fi solidificaţi, ci că sunt mai selectivi cu privire la persoanele ale căror opinii contează, alegând doar câţiva pe care îi stimează, în loc să se agite în legătură cu părerea oricărui om pe care‑l întâlnesc.

Nu vreau să spun că bătrâneţea este o perioadă de căldură şi bucurie veşnică; are şi ea greutăţile şi dezamăgirile ei. Doar că, până ajung acolo, oamenii devin mai receptivi la dulceaţa vieţii decât la amăreala ei.

***

LCLaura L. Carstensen este profesor de psihologie la Universitatea Stanford și a fondat Stanford Center on Longevity. A scris numeroase articole și cărți pe tema longevității, iar activitatea sa de cercetare în acest domeniu este deosebit de apreciată de comunitatea științifică.