Vin de la o nuntă. Virus s-a însurat cu Cerasela, zisă şi Cer’s. Pe la două şi ceva, mai devreme, am mers împreună cu nişte amici, al căror anonimat aş prefera să-l păstrez, să semneze actele în faţa ofiţerului stării civile, la primărie. Am fost vreo 17 inşi, drogangii toţi şi of course că fumaţi. Am purtat cârpe lejere. Tenişi, blugi, cămăşi, pălării, geci subţiri, ochelari de soare. A fost calor. Mireasa şi Mirele: la fel de lejeri. Şi de fumaţi. Precum şi noi cu snikersurile-n buzunare şi sticlele de cola în mâini.

S-au luat la mişto de bărbat, de femeie. Mai mult pentru mărunţişul pe care-l dă Statul subiecţilor unui certificat de căsătorie. Cu toate că se iubesc de moare lumea & se şi potrivesc. Ea e puţin mai scundă ca el, are o tunsoare până la urechi, doi cercei în sprânceană şi unul, zice Virus, în clitoris. E brunetă şi la nuntă a purtat o pereche de cizme din piele întoarsă, lungi până la genunchi, colanţi, o bluză până la jumatea feselor pline şi umerii goi.

Ofiţerul stării civile s-a înroşit când i-a văzut aşa plouaţi, dar când a observat alaiul din care făceam şi eu parte, într-o cămaşă gri în dungi descheiată, cu un tricou cu inscripţia Always Coca-lar pe dedesubt, cu blugi gri şi cu tenişi negri, s-a conformat cu o culoare mai puţin pasională. Am făcut poze cu el, toţi, am râs, l-am luat subtil la mişto şi când am plecat ne-a urat: „Sănătate multă, numa’ bine, baftă!”

Un păcălici ignorant la câteva ace!

Am luat-o pe stradă, tot alaiul, pe jos, într-o călătorie până la capătul imaginaţiei. După semafoare, treceri de pietoni, lume la plimbare, primăvară, am ajuns la un Mc Donald’s. Ne-am oprit să sărbătorim nunta, cu câte un meniu chiken la ofertă, îndulcit cu o plăcintă cu vişine. Am şi dansat pe scaune pe o piesă chill, am mai râs, am mai făcut puţină etcetera, după care ne-am văzut fiecare de drumurile noastre. Eu m-am urcat într-un autobuz.

De douăj’ de minute am ajuns acasă şi nunta asta parcă m-a dat peste cap. Mi-a adus aminte de Cerasela mea, protagonista uneia dintre cele mai dureroase despărţiri pe care le-am suferit… Ah, Cerasela asta – o puştoaică de vreo nouăşpe’ ani cu părul castaniu şi ochii albaştri, c-un decolteu extrem şi cu un cur, că ăsta e cuvântul, din ăla cărnos şi bronzat la solar – am iubit-o mult tare. Era din nord şi asta deschide altfel uşa pentru mine, dar mai avea şi-o graţie a ei care mă atrăgea într-un fel pe care nici azi nu l-am înţeles. Ea nu cred că m-a iubit niciodată, însă cu siguranţă a fost tot timpul fascinată de mine, fiindcă era genul ăla de snoabă care se simţea importantă lângă un scrib. Avea un cult inoculat, nu ştiu prin ce minune, în căpșorul ei, şi se visase mereu muză.

Fragment din romanul “Nu-stiu-cate-zile” de Stoian G. Bogdan, Editura TREI, 2010