Să vorbim acum despre neglijarea dinainte de perioada școlară.

Nu putem să spunem exact cât de afectat este un copil care nu poate realiza toate performanţele, a căror realizare poate uimi în fiecare zi părinţii și fraţii mai mari. Acest lucru trebuie avut în vedere și cine și-a exersat privirea pentru a citi în sufletul copiilor, acela va observa că ei sunt extraordinar de avizi de putere și afirmare, că au o conștiinţă de sine ridicată, că vor să acţioneze, vor să se manifeste ca factori importanţi, iar micul gură-mare nu este decât un caz special printre ei, pe care-l vedem pretutindeni luptând pentru putere.

Deosebirile se pot explica imediat. Într-un caz, copilul trăiește în bună înţelegere cu părinţii, într-altul ajunge într-o poziţie ostilă și se dezvoltă în contradicţie cu cerinţele vieţii sociale, numai pentru a nu se prăbuși conștientizând: „Eu aici nu sunt nimic, nu valorez nimic, toţi trec cu privirea prin mine.“ Dacă se ajunge la această din urmă dezvoltare, în care, cu sentimentul sfredelitor al nimicniciei lor, al importanţei lor tot mai mici, copiii trec la apărare — și toţi trec la apărare — atunci manifestările neglijării se pot arăta chiar de timpuriu.

Am văzut odată un monstru de cinci ani care omorâse deja trei copii. Oroarea se petrecuse din cauza unei copile cu retardat mental: fata alegea — era într-o așezare de la ţară — fetiţe mai mici, le lua cu ea la joacă și apoi le împingea în râu. Abia la a treia crimă s-a descoperit făptașul. Lucrurile fiind atât de evidente, ea a fost internată într-un ospiciu. Fata nu a arătat nici urmă de înţelegere a caracterului condamnabil al faptelor sale. E drept că a plâns, dar imediat după aceea a trecut la altceva și doar cu greu s-au putut afla amănunte despre cele întâmplate și despre motivele respective.

Timp de patru ani fusese cea mai mică dintre fraţi și fusese destul de răsfăţată. Apoi a apărut o soră, iar atenţia părinţilor s-a îndreptat spre cea mai mică, iar ea, fiind ceva mai mare, a trebuit să rămână în umbră. N-a suportat această situaţie și a început să-și urască propria soră, căreia nu putea să-i pricinuiască niciun rău, deoarece copilașul era tot timpul supravegheat cu grijă și, poate, pentru că îi era clar că ar fi fost foarte ușor descoperită. Atunci ura ei s-a mutat în general asupra tuturor fetelor mai mici, care erau presupusele ei dușmance. Ea vedea în toate pe sora ei mai mică, din cauza căreia nu mai era atât de răsfăţată ca înainte. Iar din această dispoziţie ea a ajuns atât de departe în ura ei, încât să omoare.

Fragment din conferința lui A. Adler , ”Copii neglijați” (1920), tradusă în

Practica şi teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi şi profesori