Individuarea, o parte normală a dezvoltării, începe în jurul vârstei de doi ani, când copilul începe să spună „nu“ şi „al meu“, continuând apoi pe parcursul întregii vieţi, pe măsură ce copilul se maturizează, îşi dezvoltă propriile trebuinţe, necesităţi şi dorinţe şi se separă deliberat de părinţi pentru a‑şi crea un simţ sănătos al sinelui propriu. Nişte buni părinţi permit ca acest lucru să se deruleze treptat, în mod natural.

PP_Voi fi vreodată suficient de buna_site

În cazul copiilor cu mame narcisice, acest proces de individuare este blocat, pentru că mama lor s‑a manifestat fie sufocant, fie detaşat. Un copil ignorat rămâne cu necesităţile emoţionale nesatisfăcute şi nu se poate ocupa de sinele său şi nici de procesul de separare, pentru că încearcă încă să îşi umple rezervorul emoţional cu dragostea mamei. Fiica se află în situaţia de a continua să încerce să fuzioneze cu mama, ca un sugar, străduindu‑se să îi obţină aprobarea şi atenţia. Copila sufocată nu este lăsată să se vadă ca existând separat de mama sa, precum şi să aibă propriile nevoi, dorinţe, gânduri sau sentimente. Necesităţile emoţionale ale niciunuia dintre cele două tipuri de fiică nu sunt îndeplinite, fiecare având dificultăţi în a‑şi dezvolta un simţ al sinelui propriu. Dacă te‑ai războit întreaga viaţă cu probleme de control asupra propriei tale vieţi şi asupra propriilor tale sentimente, sau dacă nu te poţi bucura de reuşitele tale, probabil te lupţi încă, precum majoritatea fiicelor mamelor narcisice, cu partea de separare şi de individuare. Probabil îţi cauţi şi îţi dezvolţi încă sinele complet.

Timp de ani de zile, ori de câte ori m‑am simţit copleşită, aveam o expresie preferată la care recurgeam: „Sunt prea mică pentru asta“. Mă trezeam că o folosesc ori de câte ori mă găseam în faţa unui proiect major, sau cântăream o decizie de viaţă importantă.

Într‑o zi, am avut revelaţia că aceasta nu era altceva decât exprimarea inconştientă a unei realităţi mult mai profunde. În cadrul unei şedinţe de psihoterapie, în timp ce procesam ruperea unei relaţii sentimentale, terapeutul meu m‑a întrebat nevinovat de ce hotărâsem să rămân în casa în care locuisem cu bărbatul peste a cărui pierdere voiam să trec. Părea pur şi simplu prea mare pentru o singură persoană, deci de ce nu mă mutam şi nu‑mi găseam un locşor mai mic, mai practic, care ar fi devenit „colţişorul meu“? Îmi amintesc că m‑am simţit de parcă ar fi căzut cerul peste mine şi că i‑am răspuns: „Sunt prea mică să mă mut“. Ochii terapeutului s‑au luminat deodată, iar el mi‑a zâmbit. Eu m‑am simţit prost şi în defensivă, dar el mi‑a explicat cu blândeţe: „Vezi tu, chiar aici este problema“.

Chiar mă simţeam „prea mică“. Dacă nu reuşeşti să‑ţi finalizezi procesul de individuare şi separare de mama ta, rămâi incompletă, imatură emoţional, o jumătate de persoană aspirând la a deveni întreagă. Dacă sinele tău emoţional a fost oprit din creştere, el nu se va dezvolta proporţional cu sinele tău fizic, intelectual şi spiritual. Va trebui să te vindeci pentru a deveni întreagă.

Cu ani în urmă, în perioade stresante, mă trezeam pronunţând inconştient cuvintele: „Of, mamă!“ Mulţumesc lui Dumnezeu că respectivul impuls a dispărut, însă îmi amintesc şi acum cât de infantilă şi de orfană mă simţeam. Îmi vine să zâmbesc când îmi amintesc de asta, acum, pur şi simplu pentru că pot să recunosc prin ce am trecut, şi pentru că pot fi recunoscătoare că am trecut peste toate.

O parte din procesul de separare de mama ta şi de vremea copilăriei tale constă din a scăpa de replicile negative pe care ţi le adresezi ţie însăţi, de genul: „Nu sunt îndeajuns de bună“, „Eu nu sunt demnă de dragoste“, „Nu pot avea încredere în mine“. Deoarece ai internalizat toate aceste mesaje, ele îţi vorbesc acum precum îţi vorbea odinioară mama ta. Ia tu însăţi o decizie cu privire la conţinutul acestor mesaje, blochează‑le, ignoră‑le. Pe măsură ce o vei face, te vei separa într‑un mod sănătos de mama ta disfuncţională şi de sistemul tău de convingeri autosabotoare. Te vei recunoaşte ca fiind o femeie cu o identitate proprie.

•    Gracie, 35 de ani, îşi aminteşte cu o claritate dureroasă lupta ei pentru individuare. „Mi‑a luat o grămadă de vreme să mă percep ca fiind o persoană separată de mama mea. Ea fuzionase cu mine şi nu era vorba decât despre ea — nu exista nicio distanţă între noi.“

•    Marianne ar vrea să fie apropiată de familia sa, însă trebuie să îşi păstreze cu greu câştigatul simţ al sinelui propriu. „Pare să mă descurc foarte bine cu simţul meu de sine clar asumat, până ajung în preajma mamei mele şi a familiei, iar atunci e ca şi cum aş fi absorbită din nou şi redistribuită în vechiul rol pe care obişnuiam să‑l joc. Îmi doresc atât de tare să fiu eu, chiar şi atunci când sunt înconjurată de ei.“

Fragment din Voi fi vreodată suficient de bună Karyl McBride