„[Procrastinarea înseamnă] să întârzii voluntar cursul plănuit al acţiunii în pofida faptului că te aştepţi să-ţi fie mai greu din cauza întârzierii.“ Piers Steel, Universitatea din Calgary
Procrastinare. Cu toţii o facem. Există o treabă de făcut, dar pur şi simplu nu putem sau nu vrem să ne apucăm de ea. Nu-i obligatoriu să fie o sarcină plictisitoare sau neplăcută — tot ni se poate părea aproape imposibil să încetăm să mai pierdem vremea şi să trecem pur şi simplu la treabă, sfârşind munca sau lucrarea care e atât de importantă sau urgentă. De ce ne facem sistematic viaţa grea amânând treburile?
E vorba despre a face un lucru bine?
O concepţie greşită obişnuită este aceea că procrastinarea ar fi produsul perfecţionismului — că amânăm să începem ceva pentru că ne temem că n-o să-l facem destul de bine. De fapt, aceasta înseamnă că întârziem sau evităm dezamăgirea sau frustrarea sabotând sarcina. E mai uşor, în termeni de imaginea ta personală, să simţi că ai fi putut face bine dacă ai fi încercat decât să accepţi că te-ai străduit cât ai putut şi pur şi simplu nu te-ai ridicat la înălţimea aşteptărilor. Bineînţeles, sabotarea sarcinii înseamnă, totodată, sabotarea oricărei posibilităţi de a reuşi. Dar studiile sugerează că, de fapt, n-are nicio legătură cu perfecţionismul şi, mai mult, perfecţioniştii procrastinează mai puţin decât nonperfecţioniştii.
În schimb, procrastinarea este într-o strânsă corelaţie cu conştiinţa şi, în mod curios, cu a fi mai degrabă o pasăre de noapte decât o ciocârlie. Procrastinatorii sunt mai puţin concentraţi asupra viitorului şi au concepţii fataliste şi pesimiste chiar şi despre prezent. E ca şi când ar crede că n-are niciun rost să se apuce de treabă şi să facă diverse lucruri, pentru că oricum n-o să iasă bine.
Factorul stării de bine
Toate acestea sună profund pesimist. Dar procrastinarea ne oferă un oarecare beneficiu pentru a compensa pierderea pe termen lung. Ne oferă un entuziasm imediat — ne simţim bine pentru că nu facem sarcina pe care nu ne simţim atraşi s-o facem. E puţin mai complicat decât sună.
Cei mai mulţi dintre noi, cu o doză de voinţă mai puţin decât optimă, preferă gratificarea imediată decât una de mai târziu, chiar dacă gratificarea imediată este de categorie inferioară. Este principiul „vrabia din mână face mai mult decât cioara de pe gard“. Dacă ar trebui să-ţi speli maşina, să scrii un raport sau să scapi de făcut cumpărături, e mai uşor să întârzii treaba în favoarea uitatului la televizor sau navigatului pe internet. Aşadar, dacă ţi-ai pus în minte să îţi scrii raportul mâine, o să te simţi mai fericit pentru că nu trebuie să-l faci acum şi anticipezi că o te simţi la fel de fericit în privinţa planului tău şi mâine, când chiar va trebui să faci sarcina. Din păcate, n-o să fie aşa.
Fragment din cartea În 15 minute psiholog de Anne Rooney
Creierul tău e de vină
S-a stabilit că o tendinţă la procrastinare e legată de deteriorarea sau activarea scăzută a cortexului prefrontal. Această arie a creierului joacă un rol important în planificare, în controlul impulsului şi în filtrarea stimulilor perturbatori din alte părţi ale creierului.
Cei mai mulţi dintre noi totuşi nu au un cortex prefrontal deteriorat sau cu activitate scăzută, aşa că nu putem folosi asta drept scuză. Cei mai mulţi dintre noi sunt „termen scurt“ işti şi vor amâna o sarcină solicitantă, plicticoasă sau lungă pentru a face altceva imediat satisfăcător — chiar dacă aceasta din urmă are mai puţină sau deloc valoare pe termen lung.
Cei mai mulţi dintre noi procrastinează pentru că sunt leneşi, le lipseşte voinţa şi sunt nemotivaţi. E greu să recunoşti asta pur şi simplu — şi, dacă o recunoaştem, am putea şi simţi că într-adevăr ar trebui să ne ocupăm de problemă. Şi chiar n-avem chef să ne dăm osteneala.
Leave a Reply