Câți părinți nu au suferit, la locul de joacă sau la supermarket, din cauza faptului că îngerașul lor se tăvălea pe jos urlând, sub privirea plină de reproșuri a altor adulți prezenți? Totuși, furia este o reacție naturală și sănătoasă în fața frustrării.

Furia este o reacție sănătoasă

Fața lui Lucie, trei ani, se crispează. „Nu e drept, vreau să mă duc!“ Se înroșește toată, i se strâng pumnii. Este furioasă. Refuză să accepte verdictul jocului Din Oceanul Pacific, a ieșit un pește mic…, în urma căruia sora ei a câștigat dreptul să urce pe bicicletă. La trei ani, chiar dacă jocul decide ceva, Lucie are totuși chef să se urce pe bicicletă și este foarte frustrată din cauza asta.


Singurul avantaj al acestui joc este că alegerea nu este făcută de un adult. Arbitrară, ținând de hazard, nu implică preferințe ale părintelui pentru un anume copil. Însă părinții nu se pot aștepta de la un copil atât de mic să-și accepte soarta fără să protesteze.
— Te rog, mamă, am terminat înghețata. Mai vreau una.
— Nu, una e de ajuns.
Imaginați-vă un copil de trei ani care ar spune:
— Bine, mamă, de acord, înțeleg că o înghețată este de ajuns. Ce ați simți?
V-ați simți oarecum inconfortabil. Nu doar că acel copil nu-și afirmă dorința, ci o și anulează!
Un astfel de copil riscă mai târziu să-și dea seama cu greu ce vrea. Se va întreba adesea ce trebuie să facă, ce e bine sau rău, însă nu va avea nici cea mai mică idee despre ceea ce are cu adevărat chef… Îi va lăsa adeseori pe alții să-i orienteze viața, va avea nevoie de părerile lui Pierre, Paul și Jacques ca să ia decizii.
Atunci când copilul insistă, țipă, urlă, face o scenă ca să primească înghețată, își afirmă dorința, și asta e foarte important.
Desigur, e gălăgios — o provocare pentru părinții obosiți de peste zi și/sau care au uitat de propriile furii. Violența riscă să fie răspunsul la nefericirea copilului, confirmându-i că exprimarea furiei este nepotrivită și periculoasă.
Spunând: „Ba vreau!“, afirmă în continuare că este acolo și că are drepturi. Dacă celălalt refuză, e problema lui, însă eu știu că am dreptul să-mi doresc. Copilul nu are întotdeauna nevoie ca dorințele lui să fie satisfăcute, vrea doar ca acestea să fie recunoscute, ca emoțiile lui să fie auzite.

Fragment din volumul recent apărut în colecția Psihologie Practică pentru Părinți: Emoțiile copilului. Cum să-i înțelegem limbajul, râsul și plânsul - Isabelle Filliozat 



Fetusul este hrănit prin cordonul ombilical și are automat parte de satisfacerea nevoilor de hrănire. Este legat de mamă și nici măcar nu resimte manifestarea nevoii. (Cel puțin, așa se crede la ora actuală.)
După naștere, hrana nu mai vine atât de regulat. Acesta țipă dacă simte un disconfort în corp. Nu știe încă să-l identifice, însă mama îl va numi „foame“. Ea îl hrănește. El este sătul și se simte bine.
Dacă mama nu vine, strigă mai tare. Protestează pentru că vrea ca ea să vină. Furia lui este o chemare, insistă asupra nevoii sale și încearcă s-o facă pe mamă să vină la el, să restabilească legătura.
De prea multe ori, furia este interpretată ca o punere la distanță a celuilalt. Asta se întâmplă în cazul violenței, însă în cazul furiei este altfel. Este expresia unei nevoi, a unei cereri către cineva pentru restabilirea echilibrului.

***

Isabelle Filliozat este psihoterapeută și specialistă în educație școlară, fiind directoarea Școlii de Inteligențe Relaționale și Emoționale din Aix-en-Provence, dedicată parentajului și dezvoltării personale. La Editura Trei, au mai apărut, de aceeași autoare, Mă exasperează!, Nu ne mai înțelegem deloc!, Te detest, te iubesc, Ceilalți și eu.