Când a intrat în scara blocului 22 în care stăteau ai lui, Narcis s-a întâlnit cu domnul Dochia, vecinul de la a doua uşă de la etaju’ unu. Era un simpatic domnul Dochia, spălăcit la înfăţişare, beat tot timpul, burtos, la vreo 38 de ani. Pe vremea când Narcis stătea cu ai lui la bloc, domnul Dochia îi răsuna în unele nopţi prin cap, căci avea un obicei din a-şi bate nevasta. Practic femeia lui era vânătă tot timpul. Ţi se făcea milă de-o vedeai. Frumoasă în felul ei, dar foarte proastă. Excesiv.

Lângă uşa lor era apartamentul numărul unu. Acolo stătea o mare vrăjitoare de doi lei. Avea o fată, o gălbejită, urâtă cu spume, strâmbă la hoit, naşpa rău. Tată şi soţ n-aveau. Nu vorbea nimeni din scară cu ele. Reprezentau răul. Dar pragul lor era tot timpul trecut de femei proaste care ba voiau să se mărite, ba voiau să-şi aducă acasă bărbaţii fugiţi cu tot felul de curve, ba voiau să moară careva, vreo rudă sau vreun duşman, femei proaste, ce să le faci. (…)

       

  

Urmau scările care urcau până în dreptul uşii lui Narcis. Lângă, stăteau doi bătrâni. Lungii îi poreclea, de la numele de familie: Lungu. Pensionaţi din câmpul muncii de jos, cu un coteţ cu porci, găini, iepuri, etcetra şi două curci bete, la poalele Dealului Comăneştiului, peste linia ferată pe care treceau trenuri de ciocolată amăruie, îi vedeai numai când se duceau, ori ea, ori el, la magazinul de jos după vin ieftin la sticlă de-un litru. Destul de des, ascultând Uite-aşa aş vrea să mor/ cu paharul lângă mine/ cu cobzarul lângă mine/ uite-aşa aş vrea să mor, de pe un disc de patefon.

  

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8R6hmhEqrUQ&playnext=1&list=PLE6E4A4BC73B8421C&index=70]        

    

Apartamentul de deasupra muzicii de la numărul trei era gol. Peste cutia cu duhori stătea o familie serioasă, un el şi-o ea, el mort şi ea singură prin casa pustie. Deasupra casei familiei Ivan stătea o femeie despărţită de bărbat, care încă mai muncea la 64 de ani la un magazin care aparţinea Societăţii de Stat Comercom. Asta era o relicvă de pe vremea lu’ Ceauşescu ce încă mişca. Femeia vindea într-un magazin de pantofi din care nu cumpăra nimeni, plin cu modele care se purtau în urmă cu şase-şapte ani. Bărbatul ei, când locuia cu ea acolo, l-a bătut odată pe Narcis de l-a spart. Asta prin ’94, când ăsta micu’ avea unsprezece anişori.

Părinţii gemenilor Cristi şi Florin lucrau în schimbul trei şi plozii lor, prieteni dintotdeauna cu Narcis, au rămas într-o sâmbătă singuri, în arşiţa verii. Au cumpărat de la magazinul de jos nouă ţigări la bucată. Bere. L-au luat pe simpaticul Narcis la ei şi-a început distracţia. Au ieşit pe balcon în amurg. Au turnat hipoclorit (înălbitor antic pt. haine) într-un flacon gol de medicamente. L-au aşezat pe balustrada balconului. I-au dat foc. Ăsta ardea.

Lor le plăcea să se uite, dar la un moment dat, când flaconul de plastic a-nceput să se topească, s-au cam panicat. Narcis i-a dat un bobârnac. Hipocloritul s-a transformat într-o flacără lichidă, puţin mai grea ca aerul. A căzut pe balconul domnului Dochia, beţivu’ şi bătăuşu’, beţivu’ şi bătăuşu’. Dar s-a scăpat puţin şi pe balconul domnului Ciobanu’, securist cu blazon, pe-atunci soţul doamnei de la Comercom. Când au văzut asta, cei trei puştani s-au retras în dormitorul cu vedere spre incinta ovală din spatele blocului.

Fragment din romanul

Nu știu câte zile

de Stoian G. Bogdan