Dragoste, dragoste, dragoste…

A alege ceea ce ne place, a iubi pe oricine avem chef: pentru a ajunge la aceste libertăţi se pare că a fost nevoie o lungă revoluţie a sentimentelor, care a început în secolul al optsprezecelea.

Dar aceste drepturi greu câştigate au şi ele un preţ. Cum poate dragostea, care e bazată pe crearea unei legături, să se asocieze cu libertatea, care separă în mod fundamental lucrurile? Aceasta este marea dilemă a cuplurilor contemporane, care venerează în egală măsură pasiunea şi independenţa.

Noul eseu al lui Pascal Bruckner, vorbeşte – trecând prin metamorfozele căsătoriei şi ale erotismului – despre rezistenţa sentimentelor în faţa tuturor obstacolelor. Nu am găsit deocamdată leacul pentru suferinţa iubirii, n-am făcut decât să multiplicăm paradoxurile din jurul acestui sentiment. Există progrese în viaţa bărbaţilor şi a femeilor de azi, dar nu există niciun fel progres în dragoste: iată o veste cu adevărtat bună la început de mileniu.

Cititi in avanpremiera un fragment din eseul “Paradoxul iubirii” in “Ziarul de duminica”, aici

Paradoxul iubirii va aparea in curand la Editura TREI, in colectia “Acum pentru viitor”

” Revoluţia sexuală bine înţeleasă nu este o ameliorare a tulburărilor genitalităţii: ea reprezintă o ruptură istorică, ne face să trecem, în termeni marxişti, din preistorie în istorie. Odată cu Wilem Reich, ne aflăm într-un utilitarism biologic fondat pe o metafizică a mântuirii: ca şi graţia la calvinişti, orgasmul este poarta îngustă a răscumpărării. Puterea de lichidare pe care el o implică constituie panaceul care – se crede – ne va păzi de toate epidemiile politice sau fizice: “Fericirea sexuală a popula­ţiei este cea mai bună garanţie a securităţii sociale a tuturor”. De vreme ce trupul nostru este singura noastră patrie, solidară, ca şi la greci, cu cosmosul şi cu mişcările climaterice, partida fundamentală se joacă în pântecele bărbaţilor şi al femeilor. De noi depinde să facem din el o grădină a tuturor desfătărilor sau un infern al refulărilor: căci bioenergia care ne străbate în timpul spasmelor este chiar cea care însufleţeşte materia vie şi mişcarea stelelor (W. Reich, exilat la sfârşitul vieţii sale în America, unde a fost persecutat de FBI, va construi nişte maşini ciudate prin care să capteze radiaţiile “orgonice”, prin­tre care un sparge-nori care va reuşi să aducă ploaia în deşert). În funcţie de faptul că veţi avea sau nu orgasm, pământul va bascula în armonie sau în discordie: deja Fourier făcea o analogie între copulaţia umană şi cea a planetelor şi vedea în Calea Lactee un imens depozit de sămânţă luminoasă. Dacă oamenii ar face cu şi mai mult zel dragoste, ei ar da naştere unei mulţimi de galaxii care ar lumina planeta a giorno şi ar rezolva foarte ieftin problema iluminării. Sade însuşi va compara juisanţa cu o irupţie vulcanică şi apatia libertinului cu blocurile de lavă răcită după explozie.” (fragment din Paradoxul iubirii)