Nu credeam că acest volum va ascunde o așa poveste minunată, capabilă să producă emoții intense. Eram de părere că va fi un chin să o citesc. Total greșit. Mi-ar fi părut rău cu singuranța dacă aș fi trecut-o cu vederea, scrie Roxana Rosebud în recenzia sa de pe Bookblog.
Câteva fragmente din această cronică a cărții FETIȚA CARE NU ZÂMBEA NICIODATĂ:
Dacă vă aşteptaţi ca romanul Lolei Lafon să prezinte doar o biografie a Nadiei Comăneci, vă înşelaţi amarnic. Această carte este plină de emoţie şi atinge subiecte şi detalii şocante din viaţa Nadiei. Este o carte despre sacrificii, despre efectele acestora asupra fiinţei umane, despre puterea şi forţa de care o mică gimnastă trebuie să dea dovadă pentru a avea succes, despre durerile pe care trebuie să le îndure cu capul sus. Nu în ultimul rând, este o carte care se raportează foarte mult la corpul feminin, la promovarea acestuia de către mass-media, la favorizarea dimensiunilor ideale.
Chiar dacă Lola Lafon prezintă un dialog imaginar între Nadia şi autoare, datele, locurile şi evenimentele au fost respectate, reuşind astfel să construiescă o atmosferă autentică cu cea de la Jocurile Olimpice din 1976, de la antrenamente, din timpul călătoriilor. (…)
După o rapidă ascensiune urmează și punctul de cotitură: Zâna începe să ia proporții… Ți-ar plăcea să spui că știi ce urmează, că totul are o continuitate clară, ți-ar plăcea să privești cu satisfacție traseul evident al unei fetițe încântătoare. Dar corpul Nadiei se opune acestei fantezii și urmează firul natural al dezvolatarii, se îngrașă, ia în înălțime, îi cresc sânii, formele încep să se vadă prin costum, și… vraja dispare. Ajunsă domnișoară, își pierde farmecul plăpând și firav al unei fetițe de 40 de kg, nu mai este o păpușă grațioasă și suplă, care plutea ca un fir de mătase. De aici pornesc și eșecurile, iar revenirile acesteia la concursurile de gimnastică, nu au egalat niciodată acea zi magică din 1976…
Leave a Reply