Cel dintâi împărat al francezilor s‑a născut pe 15 august 1769, la Ajaccio. Mai întâi militar, strateg genial, general, comandant al armatei franceze din Italia și din Orient, devine mai apoi Prim Consul după lovitura de stat din 18 brumar (9 noiembrie 1799), apoi consul pe viață și, în sfârșit, împărat. În 1804 este încoronat în biserica Notre‑Dame din Paris de către papa Pius al VII‑lea. În urma unei serii de victorii strălucite, cucerește cel mai larg impe‑ riu pe care l‑a stăpânit vreodată Franța. Deopotrivă un bun organizator, el reformează statul și pune bazele Codului napoleonian (Codul civil francez). Legenda sa este umbrită de despotism și de războaiele extrem de sângeroase purtate de el, fiindu‑i atribuite sute de mii de morți. Începând din 1813, înfrângerile se țin lanț și, în 1814, abdică. Este exilat pe insula Elba, de unde evadează încercând să‑și recucerească imperiul în perioada celor „o sută de zile“. Partida e definitiv pierdută la Waterloo și este din nou exilat, de data aceasta pe insula Sf. Elena, unde moare pe 5 mai
1821, la vârsta de 52 de ani.
Fragment din Sănătatea mentală a marilor conducători ai lumii de Patrick Lemoine
Uimitoarea epopee a „Micului caporal“ a început de fapt destul de modest. A fost, la fel ca Cezar, un strateg genial, dar și arhitectul unor instituții valoroase după cum o dovedește Codul napoleonian care a servit și servește încă drept ansamblu de legi unei importante părți a omenirii. Tactician iscusit încă din naștere, găsește o cale de a veni pe lume la un an după anexarea Corsicăi de către Franța, ceea ce îi va asigura legitimitatea necesară pentru a o conduce pe aceasta din urmă.
O sumedenie de tați‑substitut sau puterea complexului œdipian!
Încă de la vârsta de 10 ani, micul Napoleon este „exilat“19 pe continent, pentru a intra la școala militară unde organizează și dirijează confruntările micilor săi camarazi, printre care celebra bătaie cu bulgări de zăpadă. Nu are decât 16 ani când tatăl său moare de cancer la stomac și se pare că acesta este motivul pentru care marele împărat nu a încetat niciodată să‑i caute un înlocuitor. 16 ani este într‑adevăr vârsta la care orice adolescent își ucide în mod simbolic tatăl pentru a‑i lua locul — marele Sigmund dixit. Dar când dispariția fizică se suprapune dorinței ucigașe, se instalează uneori un sentiment de culpabilitate mai mult sau mai puțin conștient de care orfanul încearcă să se elibereze, pe care încearcă să îl compenseze prin căutarea disperată a unui substitut patern.
Fascinația sa pentru Pascal Paoli, mare francmason dedicat Puterii Supreme (Marelui Arhitect al Universului), disident notoriu și autor al Constituției masonice corsicane din 1755, considerată de mulți istorici drept prima constituție democratică a istoriei moderne, care va servi de model celei a Statelor Unite, este un exemplu de căutare a tatălui pierdut. De altfel, această admirație a unui corsican față de un trădător al patriei nu‑l va face pe Napoleon prea îndrăgit de tovarășii săi, francezi get‑beget.
La vârsta de 23 de ani, cu gradul de locotenent‑colonel, Bonaparte este trimis în Corsica pentru a participa la războiul declanșat de revoluționarii francezi împotriva teritoriilor italiene. Pascal Paoli este însărcinat să cucerească Regatul Sardiniei: printr‑o operațiune de diversiune, el trebuia să cucerească arhipelagul Magdalena din nordul Sardiniei. Condusă extrem de prost, acțiunea este sabotată de către Paoli, iar tânărul Napoleon se simte cuprins de o mare amărăciune la gândul unui început de carieră militară marcat de o înfrângere pe care o consideră dezonorantă! Total dezamăgit de Paoli, va fi mai apoi dezamăgit și de molaticul Ludovic al XVI‑lea și de neputința sa. Ulterior, a fost rândul celor doi frați Robespierre să‑i câștige admirația, înainte de a i‑o pierde încheindu‑și viața ghilotinați în luna lui thermidor. Patru tați‑substitut, dintre care un trădător și trei ghilotinați, „văduva“ Republicii fiind unul dintre cele mai eficiente instrumente de castrare…
Barras îl ia pe Napoleon sub aripa lui protectoare, oferindu‑i mai întâi postul de șef al armatei, apoi… propria‑i amantă sau mai degrabă una dintre amantele sale. Josephina i‑a fost practic oferită lui Napoleon de către acest nou substitut de tată… Să‑ți ucizi simbolic tații și să te culci cu femeia unuia dintre ei… nu degeaba vorbeam de complexul Œdip!
După cum stă mărturie poziția mâinilor sale din diversele portrete (unul fiind schițat și la începutul acestui capitol), la început el poza cu stânga pe sub veston, apoi a urmat dreapta — oferea astfel imaginea fiului unui mic nobil de robă — acesta din urmă fiind și el portretizat cu mâna stângă ascunsă sub veston. Napoleon se identifică inițial cu tatăl, după care urmează o contraidentificare cu acesta: mai întâi, pozează cu mâna stângă sub haină, ca tatăl său, apoi niciuna, apoi mâna dreaptă, ca el însuși, singurul și unicul împărat al francezilor! Este adevărat că, precum atâția alți corsicani, Napoleon era în același timp fiu, frate, dar și soț al unei francmasoane (al Joséphinei), așa cum era probabil el însuși, cu toate că persistă îndoieli cu privire la inițierea care ar fi avut loc fie la Valencia sau la Marsilia, fie în Egipt sau Malta. Până la urmă se pare că ar fi primit inițierea la Nancy pe 3 decembrie 1797, intrând în Loja Sfântului Ioan de Ierusalim. În orice caz, mason sau nu, a favorizat o dezvoltare extraordinară a acestei organizații pe al cărei sprijin conta, având infiltrați în ea oameni de încredere. Tot ce pot spune este că Napoleon își ținea mâna la fel ca alți „frați“ celebri din acele timpuri (sau de mai târziu), precum Mozart, Lafayette, George Washington, Marx ori Stalin! Această poziție a mâinii drepte ascunse sub vestă pare a corespunde gradelor masonice superioare. Trebuia să ajungă cel puțin împă‑ rat pentru a se dovedi mai bun decât tatăl său!
În afară de faimosul său complex œdipian sau poate din cauza lui, Napoleon a trăit tot timpul sub presiune (desigur, avea și destule motive). A murit, conform autop‑ siei, din cauza unui cancer de stomac, rezultat în urma unui ulcer, afecțiune bine‑cunoscută de persoanele anxioase, incapabile să‑și exprime angoasa; și să nu uităm nici de moștenirea genetică, din moment ce tatăl său murise exact din aceeași cauză. Ar putea, astfel, exista și o altă explicație posibilă a posturii sale celebre, deoarece, la naiba, când ai mai tot timpul dureri de stomac, îți duci automat mâna la zona dureroasă. Ce altceva poți să faci?
În fine, Napoleon însuși nu va înceta niciodată să pozeze în părinte al omenirii, asigurându‑și înscăunarea ca împărat și plasându‑se astfel deasupra celorlalți suverani europeni, la egalitate cu împărații romani, cu Carol cel Mare și chiar mai mult decât acesta din moment ce refuză să meargă la Roma și îl silește pe papa Pius al VII‑lea să se deplaseze la Paris (să nu uităm, legat de com‑ plexul oedipian al lui Napoleon, că și papa de la Roma e tot un fel de „tătic“). Până la urmă, neacceptând să îi fie așezată coroana pe cap de către nimeni altcineva, mai ales de către un reprezentant pe pământ al Atotputernicului — din nou veșnicul complex œdipian —, își pune singur coroana pe cap înainte de a o încorona și pe Joséphina. Iar heraldul poate atunci proclama, „Prea gloriosul și prea augustul Napoleon, împărat al francezilor, este încoronat și întronat!“ Iată‑l și „august“, precum Cezar! Micul caporal și‑a realizat visul de a deveni părintele națiunii, al Europei… al lumii, al universului… într‑o mult mai mare măsură decât pontiful însuși!
Cu riscul megalomaniei!
Diagnosticul de tulburare bipolară a fost luat în discuție în ceea ce‑l privește pe Napoleon; în opinia lui Vincent Olivier, „când cercetătorii americani vorbesc de tulburarea maniaco‑depresivă, încep în general cu exemplul lui Napoleon. Cât despre cei francezi, ei încep mai degrabă cu cel al lui Lincoln sau al lui Roosevelt. Este adevărat că împăratul francez — când binevoitor, când detestabil, când bulimic, când complet lipsit de poftă de mâncare, hiperactiv și nedormind aproape deloc în perioadele de agitație — poate fi considerat un exemplu tipic de tulburare bipolară“.
Ne putem pune problema și unei narcolepsii (a unei somnolențe diurne greu de stăpânit), complicate ulterior de un sindrom de apnee de somn (pauze scurte și repetate în timpul respirației celui adormit): într‑adevăr, Napoleon era cunoscut ca o persoană care dormea extrem de puțin, dar care recupera repede datorită unor scurte sieste salvatoare, „din miezul zilei“. Dormea puțin, sculându‑se adesea de mai multe ori pe noapte, pentru a lucra. „Culcat la miezul nopții, se trezește la trei dimineața, pentru a reflecta la chestiunile mai delicate, face o baie fierbinte și se culcă la loc la ora cinci. (…) Se trezea uneori de mai multe ori pe noapte fără ca ideile să‑i fie mai puțin clare, dimpotrivă, prețuia agerimea minții din primele ore ale dimineții“, explică Chardigny.
Cât despre micile sale sieste diurne, ele sunt menționate în diverse istorioare legate de epopeea napoleoniană:
− „doborât de oboseală, ațipește în timpul unei ședințe a Consiliului de Stat și, când se trezește, reia dezbaterea din punctul la care ajunsese nobilul Cambacérès, care continuase discuția cu voce scăzută;
− la teatrul Saint‑Cloud, adoarme în timpul reprezentației „Amantul morocănos“, răstimp în care Girodet îi schițează portretul;
− la Elchingen, în 1805, în plină campanie militară, adoarme pe scaun în fața generalilor săi care stăteau în picioare;
− la Leipzig, în 1813, în timpul unei bătălii cruciale, dormea dus în fotoliu când a fost trezit de explozia podului din apropiere“.
În ultimii săi ani de viață, Napoleon, care se îngrășase considerabil, face din ce în ce mai multe greșeli, ajungând chiar să invadeze Rusia și să‑l sfideze pe generalul Iarnă, cel mai de temut dintre toți. Să fi fost din cauza somnolenței din timpul zilei care se agravase, a oboselii care‑i tulbura judecata? Oare toate aceste simptome făceau parte dintr‑un sindrom de apnee de somn25?
Conform contelui Chaptal, unul dintre biografii săi, somnul „pe care‑l învinsese până atunci își lua revanșa“. O exprimare ce dovedește un excelent simț de observație clinică, întrucât, într‑adevăr, în cadrul hipersomniei idiopatice și a narcolepsiei, siestele restabilesc concentrarea, în timp ce siestele legate de sindromul de apnee de somn îi epuizează pe cei care suferă de această boală. În acest context, nu mai vorbim despre niște sieste programate pentru a menține concentrarea, ci de niște accese necontrolate de somnolență.
Oboseala intensă, cvasipermanentă, este menționată de Napoleon încă din 1808 și constituie unul dintre principalele simptome ale sindromului de apnee de somn:
Într‑o scrisoare adresată Joséphinei, scrie: „Am asistat la balul din Weimar. Împăratul Alexandru dansează; eu, nu; am totuși 40 de ani“.
În 1812, declară: „În loc de un pahar de limonadă, simt acum nevoia unei cești de cafea“. Cei care suferă de apnee de somn sunt veșnic în căutarea unor excitante ale sistemului nervos pentru a lupta împotriva somnolenței, ceea ce, din păcate, nu îi ajută prea mult să rămână treji, însă le crește nivelul de anxietate, provocându‑le palpitații.
Trebuie să știți că sindromul de apnee de somn și episoadele sale repetate de asfixie nocturnă produc în final leziuni ale inimii (ducând la infarct, la insuficiență cardiacă), dar și ale creierului, ducând la sindroame de tipul demenței. Fără să mergem atât de departe, mi se pare șocant faptul că acest strateg militar de geniu a putut comite niște greșeli atât de colosale ca, de exemplu, cam‑ pania din Rusia. Suferea împăratul de un veritabil deficit cognitiv? Sunt la un pas de a crede acest lucru. Chardigny este cel care sugerează, printre rânduri, existența aces‑ tei schimbări la el: „Războiul, spunea el, este o artă a mișcării“. Or, în Rusia, războiul trenează. În timpul celor „o sută de zile“, Pasquier, fostul său șef de poliție, observă și el semnele unei „degradări profunde“.
Cu riscul de a‑l lipsi pe „Vultur“ de respectul cuvenit, trebuie să recunoaștem că devenise destul de rotofei. Examinând portretele sale din profil, observăm un gât cam scurt, un retrognatism (bărbie teșită). Acesta este clar vizibil dacă privim bustul împăratului purtând coroana de lauri al lui Bartolini și indiscutabil dacă observăm masca sa mortuară, un mulaj realizat de Arnott cu ghips de pe o insulă din vecinătatea Sfintei Elena. Și, nu în ultimul rând, este semnalată o obstrucție nazală intermitentă, probabil rezultată dintr‑o deviație de sept care poate fi observată pe aceeași mască. Cu alte cuvinte, „Micul caporal“ avea mai tot timpul guturai, lucru care duce la obstrucție mecanică și la agravarea sindromului de apnee de somn.
Știm că acest sindrom este asociat cu sforăituri sonore, pe care biografii săi (prea) respectuoși le‑au trecut sub tăcere, dar care par evidente, date fiind obezitatea și deviația sa de sept. Este o boală latentă timp de mulți ani și nu este nevoie decât de un strop de voință, de energie — și știm cu toții că aceste calități nu‑i lipseau lui Napoleon — pentru ca oboseala și somnolența să nu se vadă. Cu toate acestea, când intervin vârsta și kilogramele în plus, lucrurile se complică și persoanele suferind de această boală se simt vlăguite, de‑abia se mai târăsc, adorm pe neașteptate, își pierd memoria, devin colerice, judecata lor este afectată — toate aceste simptome au fost semnalate în cazul de față.
• Sindrom de apnee de somn, posibil o tulburare bipolară pe fondul unui complex oedipian nerezolvat. Sindromul de apnee de somn, extrem de probabil, asociat poate unei tulburări bipolare, s‑a instalat la un subiect care suferea de o nevroză severă provocată de ceea ce se cheamă un complex oedipian nerezolvat. Este cunoscut faptul că aproape jumătate dintre pacienții cu tulburare bipolară suferă și de sindromul de apnee de somn. Cele două diagnostice, de tulburare bipolară și de sindrom de apnee de somn, se întăresc, așadar, reciproc.
• Și dacă mi‑ar fi fost pacient?
I‑aș fi propus să urmeze ședințe de psihoterapie cognitiv‑comportamentală, poate chiar de psihanaliză, nu m‑am hotărât încă; dacă ar fi fost în stare, l‑aș fi înscris poate într‑un grup de meditație a conștiinței depline (mindfulness). Și i‑aș fi recomandat cu siguranță un dispozitiv pentru tratarea apneei sale de somn.
***
Patrick Lemoine este psihiatru, doctor în neuroștiințe și a condus stagiile clinice de la Universitatea Claude Bernard din Lyon. A publicat numeroase lucrări despre tulburările de somn, tulburările de anxietate și dependența de medicamente.
Leave a Reply