Casa era cufundată în beznă. Intrase încet pe alee şi o luase înainte, pe lângă casă şi şură, spre livadă. Brusc, i s‑a făcut ruşine că dădea târcoale pe acolo şi atunci şi‑a propus să traverseze pur şi simplu livada, să sară gardul din spate, care o despărţea de păşune, şi apoi să traverseze păşunea, până la drumul spre ecluză. Când a ajuns sub merii cu frunze dese, a scos un ţipăt. Ceva tare îl lovise deasupra ochiului stâng. Nu era o piatră, nu fusese chiar atât de tare, în schimb fusese ceva ud şi, în urma impactului cu tâmpla lui, se spărsese.

Un măr.

Sau mai degrabă un cotor de măr. Lipsea floarea şi partea de jos a miezului, partea de sus cu codiţa zăcea la piciorul lui, ruptă în două. Lexow s‑a oprit, respira repede şi sacadat. În pom foşnea ceva. A încercat să distingă ceva sus, printre frunze, dar era prea întuneric. I s‑a părut că distinge ceva mare şi alb, care părea să licărească. A foşnit din nou, iar crengile pomului s‑au cutremurat. Când fata a sărit cu o bufnitură din pom, Carsten nu i‑a recunoscut chipul, atât de aproape de el stătea. S‑a apropiat şi mai mult şi l‑a sărutat pe gură. Carsten a închis ochii, gura era caldă şi mirosea a măr. Din soiul Boskop. Şi a migdale amare. Nu avea să uite niciodată gustul acesta.

N‑a apucat să spună nimic, pentru că gura fetei a sărutat din nou gura lui Carsten şi atunci el a sărutat‑o la rându‑i şi s‑au prăbuşit amândoi în iarba de sub măr şi şi‑au smuls pe nerăsuflate şi cu degete neîndemânatice hainele de pe ei. Nimfa din pom nu purta decât o cămaşă de noapte, deci nu putea fi chiar atât de dificil să o elibereze de haine, dar atunci când doi oameni încearcă să se dezbrace şi pe sine, şi pe celălalt şi se mai şi sărută între timp şi nu vor să se desprindă cu niciun chip unul din braţele celuilalt, nu e foarte uşor, mai ales că amândoi nu erau prea pricepuţi la ceea ce făceau. Dar o făceau şi au făcut şi altele, iar pământul dogorea în jurul lor, astfel încât mărul sub care se întinseseră a început, deşi era deja iunie, să îmbobocească pentru a doua oară.

Domnul Lexow nu mi‑a descris, desigur, cu amănunte schimbul de dezmierdări care a avut loc sub măr, şi pentru acest lucru i‑am fost recunoscătoare, însă vorbele lui rostite încet şi totuşi cu intensitate, privirea încă aţintită asupra cănii, au trezit în mintea mea nişte imagini care‑mi păreau familiare, de parcă mi le‑ar fi descris cineva mai demult, de parcă le‑aş fi auzit în copilărie, poate din vreo discuţie a adulţilor, pe care o ascultasem în secret, din vreo ascunzătoare, şi pe care abia acum o înţelegeam. Şi aşa a ajuns povestea lui Carsten Lexow să facă parte din propria mea poveste şi din povestea mea despre povestea bunicii mele şi din povestea mea despre povestea bunicii mele despre povestea mătuşii Anna.