Viaţa în familie îi oferă copilului multe posibilităţi să îşi dezvolte abilităţile sociale şi să observe efectele anumitor comportamente. Tot în primii ani de viaţă acesta învaţă, într‑un cadru securizant, modul în care decurg regulile jocului social şi care sunt consecinţele pe care le atrag anumite comportamente. Copilul se va orienta după modelul părinţilor, al altor rude sau al unor alte persoane care îl îngrijesc şi care îi sunt familiare, primind de la aceştia acel sentiment de siguranţă care îi va permite să intre în contact şi cu oameni străini, să corespundă cerinţelor acestora şi să se adapteze unor noi reguli de joc. Această obişnuire treptată cu diferite ordini sociale este importantă şi semnificativă pentru dezvoltarea viitoare a copilului.

PPP_E un monstru sub pat_C1_site

Dacă oamenii vor fi, de exemplu, în stare să respecte drepturile altora, să ţină cont de cei mai mici sau mai vulnerabili sau să nu afecteze într‑un mod negativ stima de sine a altor oameni, acest lucru nu se va decide la vârsta adultă, ci bazele pentru toate acestea se vor pune în copilăria mică. De asemenea, familiarizarea cu chestiuni, precum adoptarea unei atitudini adecvate în raport cu munca, toleranţa la frustrare, bucuria de a obţine performanţă şi perseverenţa (caracteristici care, la şcoală, constituie indicatori importanţi ai succesului şcolar), se va produce în confruntarea celor mici cu experienţele de învăţare şi de explorare a mediului, precum şi cu reacţiile părinţilor la comportamentele lor. Astfel, se dovedeşte o dată în plus câtă importanţă au primele luni şi primii ani în viaţa unui copil. Însă nu întotdeauna condiţiile vor fi optime. Relaţiile de familie instabile, care apar din cauza sarcinilor multiple pe care le au de îndeplinit nişte părinţi suprasolicitaţi, intervalele de timp din ce în ce mai reduse rezervate de părinţi spre a se ocupa de copii constituie numai unii dintre factorii care pot exercita o influenţă negativă. Consecinţa care rezultă de aici sunt anxietatea socială şi dificultăţile de a îndeplini cerinţele care sporesc în mod constant în plan psihic, cognitiv şi social, atât în grupurile de joacă şi învăţare, cât şi în anumite grupuri de conducere. Ce înseamnă atunci când se vorbeşte despre faptul că un copil suferă de anxietate socială sau că are dificultăţi în plan social? Unii înţeleg că aceasta se referă la acei copii care în prezenţa străinilor sunt timizi şi reţinuţi, vorbesc puţin şi preferă să se ascundă în spatele părinţilor sau al fraţilor mai mari. Iar alţii înţeleg prin aceasta copiii care sunt mereu angrenaţi în certuri, care nu‑şi găsesc prieteni sau care se simt adesea excluşi. Câteva exemple vor arăta cât de larg este spectrul care, la modul general, poartă denumirea de „dificultăţi de socializare“.

Dificultăţile de socializare pot să constea, de exemplu, în faptul că unui copil îi este frică

  • să se joace împreună cu ceilalţi la locul de joacă,
  • să participe într‑o situaţie de concurs, chiar şi numai în joacă,
  • să se alăture unui nou grup de joacă,
  • să cânte un cântec în faţa celorlalţi sau să recite o poezie,
  • să meargă singur la un magazin,
  • să ceară o informaţie de la oameni străini,
  • să întrebe, atunci când nu a înţeles un anumit lucru.

Mulţi copii sunt încercaţi de aceste emoţii şi, în majoritatea cazurilor, ei sunt pe deplin în stare să îşi învingă barierele interioare prin propriile forţe. Alţii însă au nevoie în această privinţă de sprijin şi de un mic ajutor. Dar există şi situaţii care, în mod intrinsec, sunt atât de împovărătoare sau dificile, încât orice copil, oricât de curajos şi de neînfricat ar fi, poate avea manifestări anormale în plan social şi poate dezvolta anumite temeri. Asemenea exemple sunt:

  • situaţia copiilor emigranţi (de exemplu, din cauza cunoştinţelor lor precare de limbă şi a aspectului lor exterior specific unei alte ţări),
  • situaţia intrării, în mod involuntar, într‑un proces de reorientare şcolară,
  • situaţia creată în urma unor accidente grave (de pildă, decesul, printr‑un accident, al unui membru de familie, îmbolnăvirile grave),
  • situaţia creată în cazul limitărilor şi al dizabilităţilor,
  • situaţia creată în urma unui abuz sau supunerii la rele tratamente.

În principiu, atunci când apar asemenea dificultăţi de socializare, va trebui ca, într‑o primă instanţă, să se investigheze dacă aceste dificultăţi se datorează mai degrabă copilului sau dacă nu cumva factorul declanşator îl constituie situaţia în sine. Există, practic, copii care se manifestă în orice situaţie socială într‑un mod timid şi reţinut şi care au nevoie de mai mult timp decât în mod obişnuit pentru a stabili nişte contacte. Acest lucru poate fi observat chiar începând de la locul de joacă, fiind posibil să se perpetueze şi la grădiniţă. În această privinţă este extrem de important să‑i fie oferit copilului sprijin, în cel mai atent mod cu putinţă, să fie pregătit în mod corespunzător şi să fie încurajat. Însoţirea empatică de către adulţi cu competenţe de pedagogie poate să le fie de ajutor copiilor timizi şi reţinuţi în plan social, pentru ca aceştia să‑şi învingă fricile, aşezând astfel piatra de temelie a unei interacţiuni încrezătoare cu lumea. Cu cât va putea fi consolidată mai curând stima de sine a copiilor, astfel încât aceştia să nu se extragă din cadrul proceselor sociale, cu atât aceştia vor reuşi ca, în maniera lor proprie, să se afirme mai curând şi în plan social, în interiorul grupurilor de joacă şi la şcoală.

În anumite cazuri, dificultăţile de socializare, precum şi o anxietate socială profundă sunt camuflate în spatele unei atitudini extrem de expansive. Aceştia sunt copiii care se năpustesc fără menajamente asupra celorlalţi, care nu au un simţ al limitelor celorlalţi şi care se deschid, mai mult sau mai puţin, la fel de mult în faţa tuturor, oferindu‑se drept parteneri de joacă. De cele mai multe ori, aceşti copii au avut parte până acum în viaţa lor de multă instabilitate, precum şi de alte lipsuri, pe care încearcă să le ascundă. Şi în această situaţie va fi importantă însoţirea copilului într‑o manieră plină de grijă şi empatie, care îi va conferi stabilitate emoţională şi siguranţă şi care, în acelaşi timp, îi va permite perceperea şi păstrarea limitelor sale şi ale celorlalţi.

Fragment din E un monstru sub pat. Cum să înțelegi și să gestionezi fricile copilului tău de Monika Specht-Tomann